Lucrarea minții
Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea I, Prima convorbire cu părintele Serenus, Cap. IV, 2-3, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 415-416
„Mintea nu poate sta niciodată în repaos, ci, în mod necesar, dacă nu i s-a organizat o lucrare cu care să fie ocupată și înlăuntrul căreia să se miște, ea aleargă prin propria ei mobilitate și zboară în toate părțile, până ce, deprinsă cu un îndelung exercițiu în care voi ziceți că lucrează în deșert, învață ce materii trebuie să rețină în memoria sa, în ce parte să-și îndrepte zborul său neîncetat și astfel să reziste încercărilor dușmanului de a fi trasă în altă direcție, să rămână în starea și calitatea pe care o dorește. Dar această cutreierare a inimii noastre nu trebuie s-o punem pe seama naturii umane, sau a lui Dumnezeu, Creatorul ei. Este adevărat cuvântul Scripturii care spune: Dumnezeu a făcut pe om drept și ei înșiși și-au făcut cugetări multe. Dar calitatea lor depinde de noi, fiindcă, precum se spune, Cugetarea cea bună se apropie de cei ce o cunosc, dar omul înțelept o va descoperi. Când n-a fost descoperit ceva ce era în puterea minții noastre să facă acest lucru, înseamnă că nu natura este de vină, ci trândăvia, sau nepriceperea noastră. Același lucru îl constată și Psalmistul, când zice: Fericit bărbatul care are ajutor de la Tine, Doamne; el și-a așezat în inima sa urcarea până la Tine. Vedeți, așadar, că atârnă de noi să așezăm în inimile noastre fie urcările, adică gândurile care duc la Dumnezeu, fie coborârile, adică toate cele pământești și trupești.”
Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea a III-a, Convorbirea părintelui Avraam, Cap. VI, 3, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, p. 727
„Mintea noastră, dacă nu-și fixează ca punct central și nemișcat dragostea de Domnul, înconjurând momentele lucrărilor și străduințelor noastre în cercul dragostei, ca să spun așa, și potrivind după aceasta toate celelalte simțăminte, nu va putea construi cu adevărată artă acea clădire duhovnicească, al cărei arhitect este Pavel, și nici nu-i va da frumusețea acelei case despre care fericitul David, voind s-o înalțe în inima sa pentru Domnul, spune: Doamne, iubit-am bunăcuviința casei Tale și locul de sălaș al slavei Tale.”
(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)