Lucreția Dulgheru, o neuitată mironosiţă
Aproape în toate comunitățile parohiale urbane ori rurale există anumite persoane „fără de care nu se poate”. Se remarcă prin generozitate, atașament constant, fidelitate și disponibilitate în lucrarea lor voluntară, fie că fac sau nu parte oficial din consiliul ori comitetul parohial. Alături de preot, acești oameni ritmează energic mersul parohiei, dau vioiciune și înfrumusețează viața comunității în care se implică dezinteresat. Se poate spune despre ei că au un fel de harismă de la Dumnezeu, de a face mai mult pentru Biserică. Îndemnul Sfântului Apostol Pavel este un reper fundamental pentru calitatea lor: „Orice aţi face, lucrați din toată inima, ca pentru Domnul și nu ca pentru oameni, bine știind că de la Domnul veți primi răsplata moștenirii; căci Domnului Hristos slujiți” (Coloseni 3, 23-24).
„Răsplata moștenirii” pentru slujirea semenilor întru Hristos credem că o bucură în eternitatea Împărăției lui Dumnezeu și pe o distinsă și neuitată enoriașă a Parohiei „Buna Vestire” Dobroteasa din București, pe roaba Sa Lucreția-Marcela (Dulgheru, 1940-2021), om cu fire delicată și suflet elegant.
Profesional a fost calificată ca biolog-cercetător științific gradul II. După studiile universitare, a debutat în învățământul gimnazial dintr-o localitate olteană, apoi a lucrat în asistența socială, după care a urmat ani mulți în laboratoare de analize medicale, ultima dată, până spre finalul vieții, la Spitalul „Dr. Victor Babeș”. La începutul anilor 1990, odată cu repartiția unei locuințe în noile blocuri ridicate în urma demolărilor din zona Timpuri Noi - Piața Unirii, a fost „repartizată” spiritual Parohiei Dobroteasa, unde și aici se începea o nouă etapă de refacere a comunității dezafectate prin relocarea enoriașilor din vechile lor case. Dintru început s-a apropiat de biserică prin parohul și duhovnicul ei, părintele Gheorghe Sima, devenind o persoană statornică, apreciată și respectată. Cu răbdare și grijă multă pentru detalii și-a asumat facerea prescurilor pentru Liturghii, pregătirea colivelor cu totul speciale la hramurile bisericii și pomenirile celor adormiți, precum și sprijinirea tinerilor prin sfat echilibrat și ajutor concret, sub povățuirea duhovnicului. De asemenea, cu atenție și competență profesională, îndruma pe oricine îi solicita ajutorul în probleme medicale.
Bunătatea unui om se reflectă în posteritate, în receptarea comemorării de către cei care l-au cunoscut. Binele săvârșit de dna Lucreția în comunitatea parohială căreia s-a dedicat este chipul purtat astăzi de frumusețea pomenirilor ei an de an la slujbele din biserică și de la mormântul din Cimitirul Șerban Vodă - Bellu (Fig. 67, loc 6). Pe lângă amintirile personale ale fiecăruia, dorul față de felul dumneaei special de a fi astăzi se manifestă firesc, prin evocarea în convorbiri simple, ocazionale, în pomenirea neîncetată la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, de la care era nelipsită, în vizitarea locului de odihnă și aprinderea de candele.
Adusă pe lume prin părinții ei, Dumitru și Maria, a văzut lumina zilei într-un pământ cu valoroase vestigii creștine în glie. La Corabia, localitatea sa natală, au fost descoperite cele mai multe dovezi arheologice (inscripții) ale cinstirii Maicii Domnului caος (Theotokos) - Născătoarea de Dumnezeu, de pe teritoriul țării noastre. Sucidava, vechea fortificație romană este topos paleocreștin de referință pentru noi. Privindu-ne vertical harta, geografia de la sud la nord, putem spune că România s-a născut și stă de veacuri pe aceste mărturii mariologice, preacinstirea Fecioarei fiindu-i ca un postament al dreptei credințe și inspirație pentru a fi numită grădină a ei! „Multe dintre aceste inscripții [ex.: Μ(ήτηρ) Θ(εοῦ), (Maica lui Dumnezeu); Χ(ριστờν) Μ(αρία) γ(εννᾶ), (Maria naște pe Hristos)] - scrie pr. conf. dr. Marin Cojoc - apar în epicentrul de jos al țării noastre, la vărsarea Oltului în Dunăre, la Sucidava-Celei, în această cetate romano-bizantină unită printr-un pod cu cealaltă cetate, Oescus (Ghighen), din sudul Dunării; prin aceasta se arată că pământul acesta a fost închinat încă de la începutul nașterii noastre ca neam (natio-ethnos), Maicii Domnului - Născătoarea de Dumnezeu, ocrotitoarea și salvatoarea neamului nostru românesc și a întregului pământ” [„Theotokia Maicii Domnului în inscripțiile de pe teritoriul țării noastre (sec. IV-XIII)”, revista Ortodoxia 1/2023, pp. 45-55].
Nu fără un anume rost am ținut să trimitem la aceste informații istorice de mare însemnătate atât pentru trecutul nostru creștin, cât și pentru cea evocată. În strânsă legătură cu biserica ei de enorie ar fi de precizat că aceasta poartă în însăși numirea ei germenii tradiției filantropice, întrucât denumirea de Dobroteasa, tradusă generic prin „Maica cea bună”, inevitabil trimite la cuvântul slav доброта́ (dobrota) - bunătate / inimoșie / milă. In extenso, s-a ajuns de la bunătate la înțelesul de Maica cea bună, cu trimitere directă la ocrotirea parohiei prin cele trei hramuri în cinstea a trei maici ale Bisericii: Născătoarea de Dumnezeu - Buna Vestire, ca Maică a Bunătății-Hristos și Maică a maicilor, Sf. Cuv. Parascheva de la Iași și Sf. Mc. Filofteia de la Curtea de Argeș. În plus, Dobroteasa mai este și toponim actual pentru o localitate tot din ținutul Olteniei, care la finele sec. al XIX-lea includea satul Leleasca, unde Lucreția Dulgheru mersese în tinerețe, din sudul natal în nordul județului Olt, pentru a preda la școala generală Urși-Lelești (1971).
Apoi, cea cunoscută de noi întreaga viață a fost devotată înaintașilor săi și a tratat cu multă considerație locurile originare în care Dumnezeu i-a păzit familia întreagă de ororile războiului Al Doilea Mondial și unde s-a format ca om de caracter. Între altele, ani la rând a fost prezentă în „Orașul teilor”, și pe unde Armata Română trecuse Dunărea spre aducerea Independenței (1877), pentru revederile cu vechii colegi de liceu și, desigur, spre a îngriji mormintele părinților. Duhovnicul ei, având moștenire un gând testamentar, nu cu foarte mult timp în urmă a mers la Corabia însoțit de alți câțiva enoriași ai Dobrotesei, spre a-i pomeni inclusiv pe părinții ei la locul lor de odihnă. Cu aceeași ocazie a fost vizitată frumoasa Biserică „Sfânta Treime” din centrul orășelului și, bineînțeles, castrul roman din vatra localității, între zidurile căruia se păstrează bine conservate și ruinele celei mai importante bazilici paleobizantine (sec. VI, cu criptă funerară și în formă de corabie!) dintre Carpați și Dunăre, întregul sit fiind inclus în patrimoniul mondial UNESCO.
În ziua respectivă, într-o sală situată la intrarea în complexul muzeal, alături de o alta ce găzduiește exponate scoase la lumină de-a lungul timpului prin ostenelile arheologilor, mai mulți copii participau la activități extrașcolare sub îndrumarea a două amabile doamne profesoare. A fost impresionat că ne-au primit între ei, că am făcut cunoștință și ne-au arătat cu entuziasm lucrul lor. Nu le-am putut răspunde mai potrivit, decât spontan, prin mulțumiri și împărțirea integrală a colivei și colacului de la pomenire, de care însă s-au bucurat foarte mult, întrucât erau bine pregătite, întocmai după rețeta celei care și ea copilărise în Corabia anilor ‘40-’50 și fusese inclusiv profesoară. Receptivitatea sinceră a acelor copii-elevi ne-a confirmat încă o dată că Domnul primise rugăciunea.
Cea din urmă pomenire a dnei Lucreția Dulgheru, la cinci ani de la mutarea sa la Domnul, a fost săvârşită la finalul lunii februarie la Biserica Dobroteasa, după Sfânta Liturghie, și apoi la Cimitirul Bellu. Ca de fiecare dată, atmosfera a fost una profund creștină, însuflețită de buna amintire ce i-o poartă comunitatea, în frunte cu preoții Gheorghe Sima, Liviu Barbu și Gheorghe Ioniță. Deja ca o tânără tradiție, cu prilejul fiecărei pomeniri de an, florile de primăvară sunt nelipsite, dând splendoare mesei cu prinoase, crucii de la mormânt, dar și doamnelor care participă, întrucât fiecare primește de la părintele duhovnic câte un buchețel delicat de frezie și lalea, strâns în șnur de mărțișor.
Epitaful mormântului său poartă un întreit și esențial îndemn creștin sine qua non: „Hristos a înviat, Bucuria mea” (Sf. Cuv. Serafim de Sarov); „Fraților, păziți dragostea, că dragostea este de la Dumnezeu” (Sf. Cuv. Dionisie Vatopedinul de la Colciu); „Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește” (1 Corinteni 13, 4).
Prin grija fiecărei parohii este de mare folos ca astfel de pomeniri și rugăciuni în comuniunea Bisericii să fie aduse pentru odihna sufletelor și întru cinstirea memoriei tuturor femeilor creștine care s-au ostenit în chip aparte, cunoscut și necunoscut, întru slujirea aproapelui, a lui Dumnezeu.
Biserica Ortodoxă Română anul acesta și-a dus recunoștința pentru jertfa femeii creștine pe o culme istorică, urcând deodată în calendarul său 16 Sfinte Femei Românce, ale căror minunate vieți, icoane și slujbe de acum împrimăvărează și mai mult viața noastră duhovnicească.