Lumea satului românesc în opera lui Eminescu

Decizia inspirată ­­și binevenită a ­Sinodului Bisericii noas­tre Ortodoxe de a închina anul 2019 omagierii satului românesc dimpreună cu cei trei piloni tradiționali ai acestuia - preoții, primarii și învăță­torii gospodari - reprezintă un binecuvântat prilej de a redescoperi și de a pune în lumină valoarea acestuia, rădăcină a exis­­ten­ței nației noastre, cu întregul său alai de tradiții, obiceiuri, frumuseți ale spiritului și culturii populare nepieritoare. Având în vedere toate acestea, dar și celebrarea Zilei Culturii Naţionale, odată cu cea a poetului Mihai Eminescu, vă propun ca în prezentul articol să regăsim taina satului românesc, cu bucuriile și neajunsurile lui, prin ochii celui numit pe drept omul deplin al culturii noastre.

A iubit Eminescu satul românesc? Unii, ghidându-se după ­înaltele sale preocupări și pro­fun­de­le lui trăiri, ar fi tentați să spună că nu. Dar dacă ne vom apleca mai cu luare-aminte asupra vieții și operei lui, ne vom creiona o altă părere. Prin ru­be­­de­niile dinspre mamă și dinspre tată, Eminescu îşi avea originea în lumea satului. Poate că de aceea, după afirmația celui mai cunoscut biograf al său, ­George Călinescu, deși născut în orașul Botoșani, poetul a trăit „țărănește”. Satul Ipotești, elogiat atât de frumos în poeziile sale, era așezat într-o zonă greu de egalat din punctul de vedere al tradițiilor etno-folclorice, căci ținutul Botoșanilor, spun etnologii și etnografii, constituie o zonă de confluență între Moldova, Transilvania și Bucovina.

Privind astfel lucrurile, putem afirma, fără a greși, că universul poetic eminescian se leagă în bună măsură de tot ce definește satul românesc: casele țărănești - considerate de el o reflecție fidelă a națiunii însăși, poteci, coline, fântâni și cumpene, bucium și stâne, fascinantele șezători din serile lungi de iarnă, dar mai cu seamă mirajul poveștilor și al cântecelor populare auzite în cadrul acelor veritabile „academii” rurale. Toate acestea i-au încântat copilăria, dar l-au și însoțit pe parcursul zbuciumatei sale existenţe, uneori reprezentând un izvor nesecat de inspirație pentru opera sa. Să ne amintim, de exemplu, de nuvela Sărmanul Dionis, cu un netăgăduit caracter autobiografic: reflectând în fața misterioasei cărți a lui Zoroastru, dar și în fața marilor probleme existențiale legate de timp și spațiu, personajul principal trăia aievea în vremurile de demult, părându-i-se „că aude șoptirea acelor moșnegi bătrâni, care, pe când era mic, îi povesteau pe timp de iarnă, ținându-l pe genunchi, povești fantastice despre zâne înveșmântate în aur și lumină”. Aceeași admirație față de cadrul rustic o regăsim și în Geniul pustiu, prima operă în proză a lui Eminescu: eroul, Toma Nour, căruia autorul îi atribuie multe din trăirile și simță­mintele proprii, se lasă purtat ca de o vrajă zămislită de povești bătrâne și de cântece populare.

În poezia Codru și salon, literatorul pune în antiteză lumea urbană, dominată de anumite particularități, cu cea rurală, față de care vădește o nostalgie fără seamăn, căci „acolo în depărtare e valea lui natală/ cu codri plini de umbră, cu râpe fără fund”. Evadat în lumea satului, stihuitorul „ar vrea să mai vadă colibele de paie/ Prin stânce încuibate, ce mai că se prăval,/ Când luna dintre nouri, crăiasa cea bălaie,/ se ridica prin codri din fruntea unui deal”. Nu e singulară această dulce amintire a vieții ca de poveste din satul unde a crescut și a descifrat taina adâncă ce împărățește peste case, peste oameni, cu poveștile lor minunate, peste însăși existența rurală ca entitate inconfundabilă. În poezia Când crivățul cu iarna… întâlnim aceeași recidivă: „Când crivățul cu iarna din nord vine în spate/ Și mătură cu-aripa-i câmpii întinse, late,/ Când lanuri de-argint luciu pe țară se aștern,/ Vânturi scutură aripe, zăpadă norii cern./ Îmi place-atuncea-n scaun să stau în drept de vatră,/ S-aud cânii sub garduri că scheaună și latră,/ Jăraticul să-l potol, să-l sfarm cu lunge clești,/ Să cuget basme mândre, poetice povești”.

Este ușor de sesizat că poetul universalizează această fasci­nan­tă lume, transformând-o într-o notă definitorie pentru existența satului în general. Nu doar Ipoteștii lui erau de poveste, ci toate cătunele românești, după cum reiese din propria-i mărturisire lăsată într-o scrisoare adresată Harietei, nespus de în­țe­­le­gătoarea lui soră: „E mult de-atunci Harietă, de când ne spuneau moșnegii povești. Po­vești sunt nu doar la Ipotești, ci în toate satele de la noi”. Însăși viața lui a confirmat acest adevăr neîndoielnic. Aflat într-o vacanță la mătușile lui, maicile Olimpiada, Fevronia, Safta și Maria Iurașcu, viețuitoare la Mănăstirea Agafton din ținutul Boto­șanilor, prin anii 1875, Eminescu mărturisea că, participând la o clacă de tors lână, a auzit din gura maicii Zenaida povestea lui Călin, ulterior versificând-o în cunoscutul poem omonim. Spicuim din întinsul gazel: „Atunci intră în colibă și pe capătu-unei laiți,/ Lumina cu mucul negru într-un hârb un roș opaiț;/ Se coceau pe vatra sură două turte în cenușă,/ Un papuc e sub o grindă, iar altul după ușă./ Hârâită, noduroasă, stă în colb râșnița veche,/ În cotlon torcea motanul, pieptăindu-și o ureche”. Pe lângă această ­imagine de-un dulce farmec ­moldovenesc mai întâlnim ­descrieri care par să provină chiar din chilia mătușii sale călugăriţe: „Pe-a icoanei policioară busuioc și mint-uscată”, „sub icoana afumată unui sfânt cu comanac/ Arde-n candel-o lumină cât un sâmbure de mac”.

Acestea și multe alte neuitate experiențe trăite în lumea satului l-au determinat pe poet ca, la vârsta maturității artistice, să rămână fidel într-un mod admirabil universului sătesc, scoțând la lumină viața și creația poporului prin culegeri impresionante de folclor, evidențiind apoi, ca jurnalist, numeroasele neajunsuri ale țărănimii, ale așezărilor rurale, propunând totodată și soluții, ce s-au dovedit chiar vizionare, privind ameliorarea condițiilor social-economice și culturale ale vieții obidite a țăranului român.

Concluzionând, lumea satului românesc în gândirea lui Eminescu reprezintă o preocupare constantă, dar și un nesecat izvor de inspirație, vădită nu doar în culegerile de folclor realizate de poet, ci și prin pătrunderea ei în creațiile originale eminesciene.