Sorin Dumitrescu, Horia Bernea, Ioan Alexandru

Trei nume mari, trei nume aproape uitate, trei destine unite sub aripa îngerului libertății, care s-a abătut peste noi în 1989, descătușând exprimarea. Trei laici exponențiali, trei lucrări distincte și totuși complementare, trei personalități artistice accentuate de smerenia creștină. Un paradox psihologic? Nicidecum. Cu cât harismele sunt mai evidente și roadele lor mai bogate, cu atât smerenia pare mai discretă, dar lăuntric este tot mai vizibilă pentru purtătorul ei. Să vă explic.

A crea este un act de sinergie pentru cel care crede în Dumnezeu Creatorul. Creatorul (cu „C” mare) și creatorul (cu „c” mic) se uită cu atenție unul la celălalt, încercând să-și întrevadă intențiile. E ca la duel, inclusiv cel de idei: adversarii se studiază atent, își inventariază atuurile, încearcă să ghicească intențiile celuilalt pentru ca la final să triumfe adevărul. Poate veți spune că, dacă omul face toate acestea, Dumnezeu-Atotștiutorul nu are nevoie de astfel de tehnici pregătitoare, de studiu al celuilalt, căci El le știe de dinainte pe toate. Le știe, dar atunci de ce a fost nevoie de o noapte întreagă de luptă a lui Iacob cu îngerul la vadul Iabocului (Facerea 32, 24-25)? De ce s-au nevoit într-o încleștare supremă om și înger (Dumnezeu Însuși), totul terminându-se cu o rană la coapsă, adică locul intim, încheietura mișcărilor și sursa sămânței bărbatului, adică a vieții, adică a creației biologice? De ce a rămas Iacob infirm și de ce a primit noul nume, Israel, care înseamnă „cel ce se luptă cu Dumnezeu”? De ce Dumnezeu S-a aliniat de bunăvoie condiției umane, mergând până la o încăierare cu o creatură a sa? Din multe motive, care țin de metamorfoza lăuntrică a omului: de la numele lui Iacob (care înseamnă „viclean”) la noul nume care arată orientarea învingătorului către Dumnezeu și numai către El („Nu cu un înger s-a luptat Iacob, ci cu Însuși Cuvântul lui Dumnezeu”, spunea Sfântul Irineu de Lyon), de la rana la coapsă la pecetea unui legământ că va sta tot timpul smerit, cu gândul și nădejdea la El; și, în fine, faptul că nu Iacob L-a biruit pe Dumnezeu, ci Acesta S-a lăsat prins în „mrejele” rugăciunii lui Iacob…

Revenind la creatorii care merg pe urmele Creatorului, aceștia fac o operă de „dezvăluire” a intențiilor sau lucrărilor lui Dumnezeu în lume. După ce s-au luptat cândva cu El (nu există creator autentic, artist adevărat care să nu fi avut o decisivă bătălie de noapte cu îngerul, terminată printr-un act de profundă smerenie, adică de totală acceptare), acești aleși ai Săi au trecut la actul de sinergie, adică de împreună-lucrare spre înfrumusețarea creației existente și spre devoalarea scopurilor ei tainice, a rațiunilor ei celeste, atât cât se poate. Nu puteau face aceasta decât printr-un act de chenoză la scară umană, de golire de sine întru umplere de sens divin, de intenții supramundane. Altminteri, nu sunt creatori autentici!

Cei trei artiști pe care i-am enumerat la început au fost cu toții, invariabil, laici exponențiali ai Bisericii Ortodoxe la încheietura veacurilor. Au purtat în spate, ca pe o rană, misiunea de reîncreștinare a lotului alocat lor prin harismele specifice. Sorin Dumitrescu, cel mai polimorf ca expresie și cel mai longeviv ca durată a acțiunii, a excelat în domeniul iconografic (ca artă și teorie), în cel publicistic, în cel editorial, în cel curatorial. Unic și neliniștit, cu o forță uriașă de convingere, cu o putere de muncă ieșită din comun (un Hercule al actului intelectual), a relansat dialogul dintre cult și cultură avariat de 45 de ani de hiatus comunist și a creat o conștiință vie a laicatului cuvântător. Horia Bernea, pictor creator de școală și teoretician al artei subtil, implicit îmbisericite (dar nu manifest religioasă), a fost creatorul Muzeului Țăranului Român, al unui țăran care, deși mort istoric, era arătat în plină înviere, prin civilizația Crucii. În sfârșit, Ioan Alexandru, ardelean universal, poet de o deosebită vibrație duhovnicească, orator de prestigiu inegalat (ardea cămașa pe el, udă leoarcă fiind), a lăsat o moștenire identitară unică, prin „Imnele” sale. Uitat și el, uitați și cei de dinaintea lui - amnezia ecleziei este, în acest caz, un păcat memorial și nu numai. Câtă vreme Dumnezeu i-a luat ca parteneri apropiați în lucrarea Sa de revenire în inimile românilor și în conștiința lor religioasă, atunci trebuie să rămânem atenți la creația lor, căci nu este conjuncturală. Ci vizează o fărâmă din mesajul etern al lui Dumnezeu către poporul binecredincios…

Toți trei sunt legați de luna decembrie, în mod direct: Sorin Dumitrescu a trecut la Domnul în 22 decembrie 2024, Horia Bernea s-a mutat în lăcașurile cerești în 4 decembrie 2000, iar Ioan Alexandru a venit pe lume în ziua de Crăciun a anului 1941. Să le păstrăm memoria și să aprofundăm opera, zic.