„Lumina” ca Arcă
Ideea că presa sau creatorii sau interpreții trebuie să îi dea „publicului” ce „vrea” sau „cere publicul” e una extrem de simplistă, deci periculoasă. Ea poate fi legitimă doar dacă privim presa sau literatura, muzica, filmul sau orice alt act cultural ca parte a unei industrii care are nevoie de o piață. Cu alte cuvinte, e valabilă doar în contextul masificării, adică al dezumanizării, atât în amonte, cât și în aval. Nu mai vorbim, în cazul presei, de jurnalist și de cititor, ci de „emițător de conținut” și de „receptor de conținut”. Care conținut e, de cele mai multe ori, egal cu zero în cazul acceptării acestor limite.
Prostituarea de acest fel a jurnalistului, a cuvântului scris și a cititorului are ca efect diminuarea lor reciprocă. Rezultatul e o lume trivială, ba chiar josnică.
La noi, începuturile presei au fost legate de Biserică. Iată, la 1 iunie 1829, Gheorghe Asachi a scos primul număr din Albina Românească (la scurtă vreme după ce, la 8 aprilie 1829, Ioan Heliade Rădulescu scosese, la București, Curierul românesc). În „Înainte cuvântarea sa”, Asachi anunță că „Redacția Gazetei nu se va abate de la aceale ce privesc cătră înbunătățirea inemei și a minței, dogmile Sfintei noastre Relighiei orthodoxe, sevas cătră Ocârmuirea și Legile Țării o vor povățui întru a sa lucrare, înștiințeri adevărate, pre cât vor agiunge la cunoștința sa, și învățături folositoare vor cuprinde filile sale”.
Asachi promitea așadar că publicația sa va oferi cititorilor lucruri capabile a le îmbunătăți inima și mintea, respect față de rânduielile țării, știri adevărate și învățături folositoare. Cu alte cuvinte: adevăr și respect față de adevăr. Adică adevărul corespondență (al concordanței dintre semnificant și semnificat) al relatării de presă oneste și competente (nu erau știrile transmise pe vremuri de „corespondentul nostru la fața locului”?) și adevărul coerență al respectului față de rânduielile țării, față de adevărul duratei lungi. Adevărul sincronic în armonie cu adevărul diacronic, cu structurile de rezistență ale condiției umane și ale existenței noastre ca neam.
În afara acestor coordonate, nu ne rămâne decât „adevărul” plebiscitar - șirul de mici 'adevăruri” sucesive, lipsite de continuitate între ele, supuse mereu unei alte premise majore - care ne stă încolăcit în jurul minții ca șarpele în pom. Acesta e adevărul publicitar, de consum, al preocupărilor vane, care ne anunță că singurul lucru pe care îl avem de făcut pentru a deveni nemuritori e să devenim una cu „sistemul”, să devenim parte a rețelei nesfârșite de oameni, bunuri și informații care va pâlpâi veșnic pe suprafața întregii lumi. E mântuirea prin „integrare” în Nirvana mediatică a satisfacerii curiozității deșarte.
Adevărul ne va face liberi, dar informația nu va mântui lumea. În noianul de informații haotice care îneacă totul, rostul cuvântului tipărit - într-un periodic sau într-o carte - e acela de a ajuta omul să poată naviga deasupra acestui potop de informații. Un ziar creștin trebuie să fie o arcă, un vas care - pentru că are o structură solidă și pentru că e condus de oameni care au niște repere, care știu să identifice și să urmeze punctele cardinale - te scoate, dincolo de infinitul irelevant sau punitiv, la liman.
O publicație a Bisericii Ortodoxe Române nu are deci de ce să se scoboare nici în infinitul mic, subcutanat, al tabloidelor, dar nici să urce în infinitul mare, gnostic, relativizant, sofistic, al unor pseudoelite care frecventează Biserica doar ca pariori pascalieni care își spun că, dacă există Dumnezeu, câștigul pe care li-l aduce mica lor investiție în această direcție e infinit față de mărimea investiției. Presa bisericească nu poate deveni relevantă datorită pseudoelitelor care ar fi gata să scrie în paginile ei: acestea pot aduce popularitate, momentană, nu și relevanță, permanentă.
Cu alte cuvinte, o publicație a Bisericii Ortodoxe Române nu are a da publicului nici manele, nici vapori. Nu poate decât să rămână pe linia Adevărului, în cadrele clarificate, cu bătrânească eficiență, de Asachi încă de acum aproape două secole. Fără a face politică manifestă, presa bisericească are a ne prezenta onest activitatea Bisericii - activitate prea puțin cunoscută de publicul larg pentru că e prezentată deformat și de multe ori chiar dușmănos de presa de consum - și a oferi cititorilor ei „învățături folositoare”, care sunt altceva decât ultimele mode de aiurea.
Părintele Steinhardt spunea că Dumnezeu e boier, pe când dracul e contabil. În peisajul poluat al presei scrise din România, presa bisericească poate funcționa fără constrângerile financiare pe care le are strivitoarea majoritate a publicațiilor laice. Ca urmare, își poate îngădui să funcționeze boierește, nefiind slugă nici la doi stăpâni, nici la unul, ci doar voce a Adevărului.