Lumina cea vindecătoare care izvorăște din crucea lui Hristos

Crucea este semnul iubirii absolute a lui Dumnezeu. Îmbrățișând-o, Hristos redă vieții, iubirii și suferinței pământești adevăratul sens care duce la lumina și fericirea nesfârșită. Omul nu este făcut să sufere pentru egoismul, păcatele sale, să ajungă la răstignire în culmea suferinței fără sens, ci este chemat să sufere prin deschidere, din iubire. Ascultând de Dumnezeu, el se vindecă de iubirea de sine și se umple de iubirea jertfelnică a lui Dumnezeu, de lumina lui Hristos.

„Dumnezeu este lumină” (1 Ioan 1, 5), mărturisește Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, unul dintre cei trei apostoli care au văzut slava lui Hristos pe Tabor în lumină veșnică și necreată (Matei 17, 2). Chemați suntem a trăi în lumină, adică în iubire și în adevăr, în ascultarea atentă de poruncile lui Dumnezeu.

„Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4, 8). Dumnezeu este iubire și sursă a iubirii și a vieții noastre, iar evanghelistul-teolog ne cheamă să trăim în iubire (1 Ioan 4, 16). Să fim în legătură cu Dumne­zeu-Iubire prin rugăciunea neîncetată (1 Tes 5, 17), prin împlinirea poruncilor, spre a putea și noi revărsa această iubire prin fapte bune asupra oamenilor. Dragostea de care ne împărtășim de la Dumnezeu trebuie să o împăr­tășim la rândul nostru. Ea nu este doar un sentiment. Potrivit Sfintei Scripturi, ea este o atitudine: „Dumnezeu îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi” (Romani 5, 8).

Această atitudine cuprinde lucrarea desăvârșită, plină de complexitate și dificultate, a Fiului lui Dumnezeu făcut Om, pentru mântuirea noastră (Ioan 3, 16). Ea este lucrare a dragostei jertfelnice, cum o numesc Apostolii și Părinții, și cum o mărturisește Sfântul Apostol Pavel în cunoscutul său Imn al iubirii divine (1 Cor 13, 1-13). Dumnezeu înseamnă iubire și foc mistuitor, un foc cunoscut analogic și la ființele create, care pot arde în iubirea lor, una față de alta, dar fără lumina atotcuprinzătoare.

Focul iubirii dumnezeiești izvorăște din ființa Sa atotcurată și necuprinsă. Se revarsă - precum lumina soarelui în lumea creată - asupra tuturor ființelor din cer și de pe pământ, ca bunătate, ca înțelepciune, ca împlinire și ca fericire. N-am fi putut cunoaște iubirea personală a lui Dumnezeu față de noi, frumusețea și măreția Sa, dacă nu s-ar fi întrupat Hristos Fiul Său. Doar prin venirea lui Hristos, Care parcurge calea împreună cu fiecare dintre noi, putem ajunge la cunoașterea plinătății lui Dumnezeu, prin experiență (Efeseni 4, 5). Doar prin El, în care „locuiește trupește toată plinătatea dumnezeirii” (Coloseni 2, 19), putem cunoaște și intra în iubirea divină.

Mântuirea oferită nouă este dublă

Iisus este pentru noi un model dublu, exterior și interior. Mântuirea oferită nouă este dublă. Obiectivă și subiectivă. Se descoperă în afara noastră ca Persoană vie, reală, istorică, distinsă, bună, luminoasă, izvorâtoare de lumină, vrednică de iubit și de urmat. Dar Se descoperă și în interiorul nostru prin Duhul Sfânt, singurul care umple cu sens ființa noastră, o bucură și o fericește.

Rămânând Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Om pentru noi, unind întru Sine firea noastră cu a Sa. S-a făcut pentru noi Om-Cale (Ioan 14, 6), Om-Adevăr, mod de viață divin în trup uman, după expresia Sfântului Maxim Mărturisitorul, fiind Persoana care cuprinde în Sine toate adevărurile unice și veșnice, toate rațiunile de ființare din cer și de pe pământ. Ca Persoană este „Mirele” sufletelor raționale create, Subiectul iubirii, al dialogului și al contemplării noastre, Cel care a pus în noi rațiunea de a fi și de a iubi. Prin Hristos, Adevărul nostru veșnic, descoperim propriul nostru adevăr, propria noastră veșnicie, propria noastră rațiune de a ființa. El este Dumnezeu-Omul-Viață, izvorul și creatorul vieții, căci „întru El era viața și viața era lumina oamenilor (Ioan 1, 4). Așa cum soarele luminează și încălzește întreaga lume vegetală și animală, fără să se întineze și împuțineze, tot așa Hristos, Soare duhovnicesc, poartă în Sine viața cea adevărată, deplină, curată, sfântă, veșnică, fericită, care nu se întinează, nici nu se împuținează în contact cu micimile, lipsurile, mizeriile sufletești și trupești ale ființei omenești. Mai mult, El curățește, vindecă și fericește pe oamenii păcătoși, dându-le și lor această viață, din viața Sa.

Noi îl numim pe Dumnezeu în slujbele Bisericii „lumină”, „sfin­țenie”, „iubire” și „bunătate”. Toate acestea sunt atribute comune dumnezeirii: „Lumină este Tatăl, lumină este Fiul, lumină este și Duhul cel Sfânt”, cum spune o cântare din Duminica Pogorârii Sfântului Duh.

Cine urmează modul Său de viață ajunge în lumina veșnică și fericită

Hristos se numește pe Sine „Lumina lumii”, zicând: „Cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12), căci El poartă în Sine plinătatea dumnezeirii. Cine urmează modul Său de viață, modelul Său de rugăciune, de ascultare față de Tatăl, ajunge și el în lumina veșnică și fericită, acolo unde Hristos stă de-a dreapta slavei Tatălui, ­primul născut între mulți frați (Romani 8, 29).

Omul lipsit de legătura cu Hristos trăiește în nefericire. Fără lumina necreată, care vine de la Hristos, omul nu poate avea nici cunoașterea lui Dumnezeu, nici adevărata cunoaștere de sine, care-i dă pace și bucurie, nici cu­noașterea lumii, în sensul și în adevărata ei rațiune. De aceea Hristos vine la om, se face Om, se face omului lumină, adevăr și viață (Ioan 14, 6). Trăiește viața adevărată în locul lui, biruie păcatul în trupul uman, omoară moartea, biruie iadul, îl sfărâmă.

Culmea apropierii lui Hristos față de om este crucea. Moartea pe cruce este plinătatea iubirii care schimbă și renaște sufletul omului. Ca o pedagogie divină, suferința omului vine din absurditatea împotrivirii față de Dumnezeu. Păcatul reprezintă mândria, neascultarea față de Dumnezeu, de logica fericirii trasată de divinitate spre împlinirea omului. Împotrivindu-se menirii ontologice, punându-se de-a curme­zișul voii lui Dumnezeu, „omul realizează crucea absurdului”, cum remarcă părintele Daniil Tudor. Hristos primind suferința de pe Cruce, acceptând-o cu iubire pentru om, reașază lucrurile în normalitate.

Mitropolitul Bartolomeu spunea că vindecarea orbului din naștere începe atunci când el ascultă de cuvântul lui Hristos. Nejustificându-și condiția de nevăzător, merge la scăldătoarea Siloamului, se spală și vede. Mai apoi Îl mărturisește, cu îndrăzneală, în fața fariseilor pe Binefăcătorul său, iar Hristos îl răsplă­tește cu descoperirea dumnezeirii Sale (Ioan 9, 30). Asemenea apostolilor, următori și mărturisitori ai lui Hristos, orbul din naștere este răsplătit cu vederea luminii taborice și cu fericirea cea mai presus de minte a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu. Iată, așadar, omul este chemat să se împăr­tășească de Lumina lui Hristos, de Lumina iubirii Celui care Se jertfește pe cruce cu bucurie pentru mântuirea noastră. Este chemat să-L asculte, să-L urmeze, să se curățească de patimi, să se lumineze prin înțelegerea rațiunilor divine, să se desăvâr­șească în iubire, iar apoi, asemeni lui Hristos, să sufere împreună cu El din iubire, o suferință mântuitoare, fericită, biruitoare.

Drumul omului, pe care Hristos ca Om L-a parcurs pe calea crucii, spre înviere, este un drum al fericirii sau - mai bine zis - „drumul celor nouă Fericiri” (Matei 5, 3-12). Acest drum învață așa:

Fii smerit, omule, și înțelege, recunoaște că nu ești tu propriul tău creator, că ești dependent ontologic de Dumnezeu, Care este viața ta, izvorul vieții tale.

Plânge îndepărtarea de El, fii bun și blând, veșnic însetat de sfințenia, iubirea și pacea dumnezeiască, singura care te face fericit.

Fii milostiv asemenea Tatălui ceresc, curat cu inima și văzător, plin și iubitor de pace dumnezeiască, pe care cheam-o și peste ceilalți.

Fii apoi dispus să suferi pentru adevăr, pentru sfințenie, pentru Hristos.

Așa te vei putea vindeca de rana și moartea iubirii de sine, așa te vei umple de viața și lumina lui Hristos și vei trăi cu El fericit, aici și în veșnicie.