Lumina - darul cel mai de preţ
În curând vom sărbători Schimbarea la Faţă, ziua luminii pe care Domnul a hotărât să o dezvăluie omului, ca pas spre îndumnezeire, spre unirea lui cu Dumnezeu. Dionisie Areopagitul spune: „Întunericul dumnezeiesc este lumina dumnezeiască. Cine ajunge la acea lumina vede şi nu vede, pentru că vede mai presus de vedere“ (P. G. 1073). El o numeşte întuneric din cauza abundenţei de lumină.
La Schimbarea la Faţă s-a arătat Lumina dumnezeiască. Ea, cea neaccesibilă nouă, ne devine accesibilă, deşi n-o putem ordona între cele accesibile nouă. N-o putem percepe decât acceptând s-o percepem apofatic, aşa cum numai apofatic ne putem apropia de atributele dumnezeieşti.
Nici o zi a existenţei noastre nu este mai potrivită pentru a reflecta la acest fenomen: lumina. În Geneză scrie că la început era haosul: „pământul era netocmit şi gol, întuneric era deasupra adâncului…“ (Facere 1, 2). Dar Duhul lui Dumnezeu plutea peste ape, spune mai departe Scriptura. „Şi a zis Dumnezeu «Să fie lumină!» şi a fost lumină“ (id. 1, 3).
Lumina, fenomen fizic, pe care oamenii de ştiinţă nu se ostenesc a-l descoperi cu tot ce poate fi cunoscut, cel mai firesc şi cel mai greu de definit fenomen fizic, deşi evoluăm într-o lume care fără el n-ar putea exista. Am măsurat cu ce viteză, depăşind puterea noastră de imaginaţie, se propagă lumina, am stabilit natura ei dublă - dualitatea undă particulă - despre care se vorbeşte în orice manual de fizică, am dedus unde se situează ea în seria altor femomene electromagnetice, inofensivă printre asemenea fenomene de o nocivitate catastrofală. Ştim, ştim, ştim şi mereu aflăm câte ceva nou. Dar ar trebui să citim cu mai multă atenţie cuvintele Scrierilor Sfinte. Ar trebui să remarcăm un fapt peste care trecem prea uşor. Prezenţa Duhului Sfânt ordonează haosul. Primul pas spre crearea lumii, spre scoaterea ei din gol şi întuneric: „să fie lumină!“ s-a făcut atunci când Duhul lui Dumnezeu plutea peste ape. Iar la Rusalii, Duhul Sfânt coboară peste ucenicii dezorientaţi, neştiutori… „li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare din ei. Şi s-au umplut toţi de Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi…“ (Faptele Apostolilor 2, 2-3), iarăşi o ordonare săvârşită de lumina Duhului Sfânt. Pentru că lumina este lumină a cunoştinţei. Nu întâmplător aceste două cuvinte sunt îngemănate: lumina şi cunoştinţa…
Poate c-ar trebui să vorbim despre o altă dualitate: lumina pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu pentru a putea vieţui şi supravieţui în realitatea noastră fizică şi lumina necreată, întovărăşind lucrările Duhului Sfânt, cea în a cărei strălucire nădăjduim să dăinuim în veşnicie. Uneori ne îngăduie Dumnezeu să o percepem, aşa cum a îngăduit ucenicilor pe Muntele Tabor să-L vadă pe Învăţătorul lor în deplinătatea strălucirii cereşti. Aşa cum, uneori, ni se îngăduie nouă de a distinge pentru o clipă lumina bunătăţii şi a harului pe chipul unor aleşi ai Săi.
Aşa cum lumina fiecărui loc este alta, mesager al varietăţii lumii create de Dumnezeu în marea Sa bunătate. Ea ne învăluie în misterul pe care, niciodată, nici una dintre doctele noastre cunoştinţe nu-l vor putea defini, oricât am încerca.
Lumina albastră de la Delfi, unde timpul devine o noţiune inutilă. Lumina plumburie, plină de cruzime de la Mykene, aidoma evenimentelor petrecute acolo. Lumina dulce şi melancolică a Bărăganului. Lumina de pe Ceahlău, pe care soarele o trimite ca pe o mângâiere pe fruntea Panaghiei. Lumina de la Mănăstirea Neamţu, veşmânt de sărbătoare în aşteptarea voievodului Ştefan. Lumina bisericii de la Densuş, conştientă de genialitatea construcţiei pe care o învăluieşte cu mândrie. Şi, mai presus de toate, lumina de pe Tabor.
Într-adevăr, pe Muntele Tabor lumina este altceva decât ceea ce ştim noi că este lumina. Cine a fost acolo, nu o poate uita. Ea încetează a mai fi un fenomen fizic. Suntem obişnuiţi să o vedem, conştienţi că porneşte de la o sursă luminoasă, fie ea şi ascunsă. Suntem obişnuiţi să vedem petele de lumină, mărginite de umbre, razele orientate spre direcţii precise. Pe Muntele Tabor lumina izvorăşte de pretutindeni. De sus, de jos, din aer, din pământ, din florile de portocal, din zidurile bisericii. Este o prezenţă materială dăinuind în toată imaterialitatea ei. „Doamne, ce bine ne este nouă aici…“. Înţelegi de ce ucenicii doreau să rămână pentru totdeauna acolo. Aşa trebuie să fie lumina raiului, dezvăluită odinioară ucenicilor de către Izvorul adevărat, nepieritor, de lumină. Lumină din lumină… care ne împărtăşeşte şi pe noi de ea. Care a îngăduit unor muritori să aibă o clipă revelaţia a ceea ce înseamnă lumina. De abia după ce ai fost pe Muntele Tabor înţelegi ce înseamnă lumina pe care nu poţi s-o defineşti, pentru că nu ai cuvinte potrivite. Şi care luminează chipurile celor îmbunătăţiţi, apropiaţi de Domnul încă din timpul acestei vieţii. În chilia părintelui Paisie de la Sihla, acolo unde strălucea, deşi nu se vedea de unde porneşte. Pe chipul părintelui Dometie de la Râmeţi, deşi el nu se străduia defel să pară sfânt şi se scutura cu modestie de veneraţia înşelătoare a oamenilor. Sau pe al smeritului părinte Justin Mureşan de la Cernica, care ştia că dacă te laudă oamenii nu te mai laudă Dumnezeu…
Şi ar trebui să înţelegem că lumina, fără de care viaţa pe pământ n-ar fi posibilă, este o arvună pentru cea din viaţa viitoare. Acolo ea nu apune niciodată. Acolo unde bunătatea, generozitatea, lipsa de egoism şi aroganţă se arată sub adevăratul lor chip, cel al luminii nepieritoare.