Lumina din inima crucii

Fiul lui Dumnezeu – mărturisește Apostolul iubirii - „este Jertfa de ispășire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru păcatele noastre, ci și pentru ale lumii întregi" (I In. 2 2). Hristos a asumat Crucea pentru fiecare persoană umană în parte, de vreme ce pentru El valoarea fiecărei persoane rămâne unică, intrinsecă, nesubstituibilă și nesumabilă. „Dacă ar fi fost în lume numai un singur păcătos, Iisus ar fi adus, cu drag, pentru el singur, aceeași Jertfă ca pentru o lume întreagă" (în exprimarea Fericitului Augustin), așa cum, până la sfârșitul veacurilor, ni Se dăruiește neîncetat, tot fiecăruia în parte, prin felurite moduri (în special prin Jertfa Euharistică).

În cadrul „pelerinajului" spiritual către Lumina Învierii ni se propun ca teme de reflecție și pomenire liturgică: importanța venerării sfintelor icoane și, în general, a loialității față de Ortodoxie (Duminica Ortodoxiei); relația cu Dumnezeu, Care ni Se dăruiește prin energiile Sale necreate (Duminica Sfântului Grigorie Palama); centralitatea Jertfei lui Hristos în credința și spiritualitatea noastră, precum și legătura tainică, indisolubilă dintre Cruce și Înviere (Duminica Sfintei Cruci); importanța ascezei ca mod de viață (Duminica Sfântului Ioan Scărarul) și, nu în ultimul rând, trăirea pocăinței nu doar ca stare psihologică, de conștientizare și regret pentru greșelile comise, ci a pocăinței ca stare existențială, ca „metanoia", ca proces de „conversio continua" către Dumnezeu (Duminica Sfintei Maria Egipteanca).

Fiecare dintre aceste problematici constituie, prin complexitatea ei, esența însăși a spiri­tualității ortodoxe: căci nu doar în Duminica Ortodoxiei, ci în orice moment al vieții avem vocația loialității în credință și a progresului în „dreapta slăvire" a lui Dumnezeu; nu doar în cea de-a doua duminică a postului, ci în permanență relația noastră cu Dumnezeu se cuvine a fi tot mai vie, tot mai dinamică, o permanentă creștere către desăvârșire, în conștiința pre­zenței vindecătoare a harului... Întocmai și în privința celorlalte aspecte pe care acum, în post, suntem chemați să le aprofundăm, să le analizăm în scop ­catehetic, dar pe care le trăim neîncetat în comuniune cu Cel în Care credem.

Un popas spre întărire duhovnicească

După ce am parcurs, așadar, jumătate din drumul ascetic spre Înviere (jumătate din drum, mai corect spus, până la Săptămâna Sfintelor Pătimiri), ni se profilează deja, în orizontul spiritual și liturgic, culmea cea mai înaltă, finalitatea întregii nevoințe a postirii: Crucea lui Hristos. Centralitatea crucii – atât în rânduiala liturgică a Postului Mare, cât și în cunoașterea teologică și în viața duhovnicească în general – constituie, în fapt, acea realitate spirituală în care constă însăși măreția creștinismului: Dumnezeu a venit printre oameni coborând la nivelul ontologic al acestora și a asumat, în mod real, concret, total, întreaga povară a suferinței omenești, moartea fizică și – cutremurătoare taină – coborârea la iad. Hristos este, astfel, cu noi și întru noi, nu doar prin ubicuitatea Sa (ca Dumnezeu), nu doar prin iubirea infinită, revărsată în mod deplin și necondiționat asupra oricărei ființe omenești, nu doar prin asumarea, în Însuși Ipostasul Său, a naturii noastre, ci – mai presus de toate acestea – prin Sacrificiul suprem pe Golgota. Dumnezeu este și Om, Cel necreat asumă firea creaturilor, dar, mai mult decât atât, El, Cel nemuritor, Viața Însăși – Sursa eternă a vieții și, în sens apofatic, Cel mai presus de existență – Se face ­muritor, supus determinismului biologic.

„Dumnezeu a murit, pentru ca omul să trăiască în El" – reflecta, cu mirarea credinței și a căutării filosofice, teologul ortodox rus Paul Evdokimov – adăugând, într-un alt context: „Pe cruce, Dumnezeu, împotriva lui Dumnezeu, a luat partea omului".

Negăsindu-l pe Adam pe pământ, a coborât până la iad...

Hristos a venit pe pământ – ne spune un minunat fragment din Prohodul Domnului – pentru a-l căuta pe Adam cel căzut, dar, negăsindu-l printre vii, a coborât după el până în iad. Această exprimare poetică, înduioșătoare și cutremurătoare prin profunzimea teologică și spirituală, poate constitui, pentru fiecare dintre noi, în orice clipă a vieții, un puternic îndemn de creștere în iubire și recunoștință față de Cel Care, fiind Viața, S-a predat morții pentru noi. Căci oricâte gânduri s-au născut în mințile oamenilor duhovnicești și oricâte s-au scris, de-a lungul vremii, despre „iubirea lui Hristos cea mai presus de cunoștință" (Efes. 3, 19), ele nu ar putea-o cuprinde și defini în mod limitativ, de vreme ce Absolutul rămâne, pentru eternitate, incomprehensibil și de nedefinit.

Totuși, reflecții profunde, gânduri frumoase și vii despre semnul suprem al iubirii lui Hristos – Jertfa pe cruce – au putut fi formulate uneori, în urma participării oamenilor, printr-o autodăruire totală, la suferința și Jertfa Celui Ce ni S-a dăruit pe Sine întreg. Iar una dintre cele mai pline de sens reflecții rămâne, fără îndoială, cea parafrazată mai sus: venind pe pământ pentru a-l căuta pe Adam (Adam, desigur, ca simbol al întregii omeniri) și negă­sindu-l, Dumnezeu-Omul a coborât după el până în iad. Din această perspectivă, Hristos este și va rămâne, până la încheierea istoriei și preschimbarea ei în veșnicie, Prietenul suprem și mereu credincios tuturor (In. 15, 14), Cel pururi solidar și contemporan al suferinței fiecăruia. Dumnezeul nostru este un „Dumnezeu empatic". Hristos este empatic nu doar în sens psihologic (așa cum putem fi noi, oamenii, în relațiile cu cei care ne sunt dragi), ci ontologic: El nu doar cunoaște și înțelege suferințele ființelor umane (fiind omniscient), ci le-a și asumat El Însuși, concret și fizic, în Trupul Său, îndurând, în mod real, una dintre cele mai groaznice forme de tortură inventate vreodată de cruzimea omenească – agonia și moartea pe cruce, în public (supliciu agravat prin replicile batjocoritoare, umilitoare ale celor doritori de a asista la execuție). Hristos a asumat, astfel, în iubirea Sa infinită, o suferință fizică terifiantă, dublată de un chin psihologic greu imaginabil - experiența trădării și durerea de a fi umilit de către ceilalți exact atunci când, ca Om adevărat, a simțit și El, în mod paradoxal, nevoia de a fi consolat: „Atunci le-a zis: întristat este sufletul Meu până la moarte. Rămâneți aici și privegheați împreună cu Mine" (Mt. 26, 38).

Mai mult decât atât, asumând în mod total și până la capăt suferința ființelor umane căzute în păcat, Hristos primește să trăiască inclusiv consecința ultimă, tragică, a păcatului: resimțirea lipsei lui Dumnezeu, a îndepărtării de El - trăire a cărei profunzime, deși tainică și inaccesibilă înțelegerii noastre, poate fi întrezărită din textul biblic în care Cel răstignit exclamă: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?" (Mt. 27, 46). Hristos Se face, astfel, împreună-Pătimitor cu fiecare dintre noi (cei care, în natura noastră finită, purtăm dorul după infinit și veșnicie). Reflectând, în cuvinte de o rară frumusețe duhovnicească, asupra caracterului universal al Jertfei lui Hristos, IPS Antonie Bloom al Surojului a exprimat, cândva, un gând uimitor: „...pentru a muri de moartea care ne este proprie (...), Hristos a trebuit să Se facă părtaș singurei cauze care aduce moartea – despărțirea de Dumnezeu. Nu poți muri dacă nu-L pierzi pe Dumnezeu, iar strigătul Mântuitorului este strigătul Omului desăvârșit Care, în mod liber, din dragoste, S-a făcut părtaș principalei tragedii a omului. Dacă ar fi să primim acest argument, atunci putem spune că Hristos a trăit ateismul – nu vorbesc despre ateismul ideologic, ci despre realitatea acestuia (sentimentul despărțirii de Dumnezeu – n.n.), pe care nici un ateu din lume n-a trăit-o – și că, deci, nu există om, ateu sau credincios, care ar fi, în acest sens, în afara experienței trăite de Hristos. Căci Hristos cuprinde și credinciosul, și ateul (...). El L-a pierdut pe Dumnezeu ca să fie una cu noi în unica și ultima tragedie a omenirii".

Creștinii pot mărturisi, cu bucuria încrederii necondiționate, prezența pe cât de tainică, pe atât de reală, a lui Hristos în inimile noastre, în contextul oricărei suferințe pe care o trăim, în căutările noastre existențiale... și inclusiv în clipele noastre de îndoială, revoltă sau deznădejde. Hristos nu doar ne știe și consolează suferința, ci o ușurează, luând-o asupra Sa. Fiul lui Dumnezeu „este în agonie până la sfârșitul veacurilor", mărturisea Pascal, identificându-Se, în iubirea Lui infinită, cu orice ființă umană care îndură suferința (pentru sine și/ sau pentru ceilalți). Din aceeași perspectivă, Sfântul Maxim Mărturisitorul exprimă, de asemenea, gândul său doxologic față de Hristos Care „până la sfârșitul lumii păti­mește tainic pururi pentru bunătatea Sa, după analogie cu suferința aflătoare în fiecare".

Astfel, dacă Domnul și Mântuitorul nostru decide să Se identifice cu cei care suferă, atunci „crucea" oricărui credincios creștin (cea pe care Domnul ne îndeamnă să o asumăm spre a-L putea urma cu adevărat) este, în fapt, responsabilitatea morală în relația cu semenii, datoria iubirii lor necondiționate și dis­poziția habituală de a ne raporta la ei cu prețuire, de vreme ce Hristos Însuși a ales să pătimească împreună cu ei. Da, „naiv este cel ce crede că va putea urma lui Hristos, mergând pe cale fără lacrimi" (nota, pe un ton gnomic, părintele Sofronie Saharov). Naiv este, în alte cuvinte, creș­tinul care crede că se va mântui fără a participa, după pu­tință, la Jertfa supremă a Mântuitorului, asumând „crucea" solida­rității cu semenii aflați în sufe­rință. Naiv este cel care crede (sau își imaginează) că va putea urma lui Hristos fără a învăța, asemenea „samarineanului milostiv" din Evanghelie (Luca 10, 37), să se oprească din drum, să renunțe la ale sale, asumând neputința aproapelui.

Duminica Sfintei Cruci ne introduce, așadar, într-un univers liturgic impresionant, în care putem deveni – ca, de altfel, în orice clipă a vieții noastre – contemporani ai Sacrificiului divin, martori smeriți ai Celui Care „este Iubire" (I In. 4, 8); căci Iubirea absolută nu este doar idee, nici numai trăire afectivă confundabilă cu atașamentul emoțional, ci Iubirea este, în primul rând, o Persoană divino-umană eternă, capabilă de a Se dărui pe Sine, în mod deplin și necondiționat, celor iubiți. Iar semnul Sfintei Cruci, ca gest de închinare și simbol al supremei dăruiri de sine, este și va rămâne modul nostru de a mărturisi cui Îi apar­ținem, în Cine credem, „fiii Cărui Duh suntem" (Luca 9, 55). Mărturisim, astfel, că Hristos este „Fratele, Prietenul, Însoțitorul nostru, dar și Cel Ce Și-a aflat sfârșitul pe lemnul blestemat, sub privirile ironice și batjocoritoare ale unor dușmani neîndu­ple­cați (...), Cel defăimat, învins, pradă a unui obiect neînsuflețit care-și împlinește, rece și dur, groaznica-i menire. (...) Acesta e Hristos! (...) Chenoza Crucii e dovada cea mai limpede și mai pu­ternică a totalității și serio­zității întrupării lui Dumnezeu" (precum argumenta părintele Nicolae Steinhardt, în colecția sa de predici „Dăruind vei do­bândi").

Golgota, o „neputință" plină de putere

Dacă adorarea, plină de recunoștință și încredere, față de Cel răstignit pentru noi constituie modul de viață al creștinilor autentici din toate timpurile, experierea anamnetică a acestei unice taine rămâne indisolubil legată de mărturisirea Învierii. Hristos a înviat – este nu doar salutul pascal, ci sursa bucuriei noastre, sensul vieții și acțiunilor noastre, precum și temeiul teologic al credinței în făgăduințele eshatologice. Privindu-L astfel, cu ochii duhovnicești, pe Hristos răstignit, urmându-L, în cântări liturgice, până la Punerea în Mormânt, așteptăm, în toată această perioadă, să experiem din nou bucuria sărbătoririi Învierii. Bucuria Învierii, pomenită anticipativ chiar în cadrul slujbelor din Săptămâna Pătimirilor, este trăită, în conștiința liturgică a Bisericii, ca o consecință predictibilă a Crucii – de vreme ce nu se putea ca Viața să rămână captivă în moarte, nu ar fi fost posibil ca Dumnezeu Cel veșnic să rămână cu Trupul în Mormânt. „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o mărim" – rostim în rugăciune, mărturisindu-ne credința în Hristos Dumnezeu, Cel Care ne-a revelat atât iubirea Sa jertfelnică, cât și atotputernicia Lui divină.
Pentru noi, așadar, creștinii trăitori la două milenii după epoca Apostolilor, Învierea Domnului constituie un adevăr de credință asumat ca atare, astfel încât atmosfera tristă a slujbelor din perioada postului conține, în mod tainic, așteptarea bucuriei pe care, în noaptea Paștilor, o vom împărtăși unii altora în mod deschis.

Săvârșim Deniile seara – argumenta părintele Constantin Necula – deși acestea sunt, în fapt, slujbe de dimineață, tocmai pentru a ne manifesta nerăbdarea de a ajunge mai repede, liturgic, la momentul pascal. De aceea, fiecare Utrenie din Săptămâna Mare e oficiată nu dimineața, ci în seara zilei precedente (având în vedere faptul că, în mod convențional, fiecare zi liturgică începe nu dimineața, ci la apusul soarelui). Pentru Sfinții Apostoli, însă, precum și pentru ceilalți discipoli ai Mântuitorului trăitori în epoca Întrupării Sale, suferința de a-și vedea Învățătorul răstignit și ucis a fost trăită cu o altă intensitate, de vreme ce ei nu aveau, încă, certitudinea că Domnul lor va învia. Mai mult, Învierea lui Hristos – precum argumentează părintele Nicolae Steinhardt – le părea neverosimilă credin­cioșilor de atunci, pentru că ei fuseseră martorii Răstignirii Sale. Astfel, după ce „Lumina lumii" părea că S-a stins definitiv pe Golgota, ucenicii au trăit totul ca pe o înfrângere definitivă, tragică, având motive să creadă că L-au pierdut pentru totdeauna pe Învățătorul lor și că, prin urmare, puterea răului este superioară celei a binelui, întunericul a învins Lumina (covârșind unica Lumină adevărată), moartea este atotputernică, biruindu-L pe Însuși Izvorul vieții.

Cum ar fi putut înțelege cineva, în momentele calvarului de pe Golgota, că Domnul Și-a asumat în mod liber moartea și că tocmai această moarte constituie mesajul Său suprem de iubire pentru fiecare muritor chemat la căutarea veșniciei? Cine ar fi gândit atunci, în cele mai dramatice momente ale istoriei, că Hristos Dumnezeu S-a lăsat învins în mod liber, pentru ca noi să biruim prin „slăbiciunea" Sa? Așa cum se exprima părintele Steinhardt, Domnul Hristos, în clipele Pătimirii Sale, „nu le-a făcut cu ochiul" ucenicilor că va învia El după trei zile, ci a asumat suferința până la capăt, fiind Om adevărat; căci atunci, „...știind Iisus că a sosit ceasul Lui, ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârșit i-a iubit" (In. 13, 1). De aceea, Femeile Mironosițe Îl căutau pe Cel viu între cei morți (Luca 24, 5), și același motiv a determinat îndoiala inițială a Sfinților Apostoli în privința Învierii. După Învierea lui Hristos, însă, raportul dintre Cruce și Înviere devine clar, de vreme ce finalitatea Jertfei a constituit-o biruința Celui răstignit asupra morții.

Așadar, pe parcursul întregii perioade liturgice a Postului Sfintelor Paști - și, cu precădere, în Duminica a treia (consacrată cinstirii Crucii Domnului) – ne pregătim duhovnicește, ne unim în post și rugăciune pentru a redescoperi vocația noastră de discipoli credincioși și martori ai Celui răstignit pe cruce pentru noi. Mărturisim, astfel, că Dumnezeu-Cuvântul S-a făcut om, pentru ca pe noi să ne îndumnezeiască; S-a lăsat prins și condamnat, pentru ca noi să redobândim libertatea pierdută prin păcat; Și-a sacrificat viața pentru ca noi să trăim veșnic; a coborât la iad, pentru a ne deschide nouă perspectiva raiului; a înviat din morți, pentru a ne dărui nouă biruința Sa.