Lumina necreată și veșnică - „frumusețe arhetipală” sau despre teologia vederii la Sfântul Grigorie Palama
Isihasmul reprezintă o practică veche în tradiția răsăriteană, ale cărui origini trebuie căutate în actul însuși al nașterii monahismului, ca retragere de lume și căutare a desăvârșirii spirituale, dar ale cărui fundamente pot fi găsite chiar de la începutul creștinismului, în preceptele evanghelice cu privire la despărțirea credincioșilor de „cei din lume” (Ioan 15, 19) și la curăția inimii ca premisă esențială a vederii lui Dumnezeu (Matei 5, 8).
Sfântul Grigorie Palama (1296- 1359) este un trăitor, sintetizator și continuator al tradiției Părinților isihaști, începând cu Avva Evagrie, Avva Macarie cel Mare, Sfântul Ioan Scărarul, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Teolipt al Filadelfiei și mulți alții, care s-au ocupat cu liniștirea și contemplarea lui Dumnezeu. Disputa Sfântului Grigorie Palama cu Varlaam de Calabria - un călugăr din Seminaria (sudul Italiei), „grec la limbă și formație, dar deja impregnat de duhul Renașterii italiene” (John Meyendorff, O introducere în studiul vieții și operei Sfântului Grigorie Palama, trad. Măriuca și Adrian Alexandrescu, Ed. Nemira, București, 2014, p. 102) - a avut în centrul ei problema posibilității împărtășirii omului, în mod concret, de energiile necreate ale lui Dumnezeu și a vederii luminii dumnezeiești.
Varlaam aflase despre practica isihastă a unor călugări athoniţi și îi acuza pe aceștia de năluciri demonice, spunând că astfel de manifestări, dacă există, trebuie abandonate, căci nu sunt de la Dumnezeu. Pentru el, unirea cu Dumnezeu este doar o „pornire naturală”, o capacitate a părții raționale a firii omenești, care se poate realiza prin imitare, dar fără vreo lucrare a harului îndumnezeitor (Sfântul Grigorie Palama, Tomul aghioritic, în Filocalia, vol. 7, trad. pr. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, București, 2016, pp. 379-380).
Părinții Bisericii, încă din cele mai vechi timpuri, atrăseseră atenția asupra pericolului de a vorbi despre Dumnezeu fără a-L cunoaște pe Dumnezeu, cunoaștere care presupune curățire, luminare, participare, experiere. Sfântul Grigorie Teologul spune că despre Dumnezeu pot filosofa doar „cei care s-au cercetat cu de-amănuntul și care au înaintat, pas cu pas, în calea contemplației și care, înainte de aceste îndeletniciri, și-au curățit și sufletul și trupul, sau care cel puțin se silesc să se curețe” (Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântări teologice. Cinci cuvântări despre Dumnezeu, I, 3, trad. Gheorghe Tilea, Ed. Herald, București, 2013, p. 35).
Deși aprofundase învățătura Sfântului Dionisie Pseudo-Areopagitul, Varlaam nu înțelesese nimic - potrivit cuvintelor Sfântului Grigorie - din teologia apofatică a acestuia, rămânând la expresia „întunericului” ca formă supremă a cunoașterii despre Dumnezeu. „Dacă intră deci cineva în acest întuneric, zice filosoful, o face prin negarea tuturor celor ce sunt. Deci cea mai desăvârșită vedere este întunericul acesta, sau teologia prin negație. Căci nimic nu este dincolo de a nu cunoaște nimic. Deci și lumina aceea de care grăiți voi, orice ar fi ea, trebuie să o părăsiți, ca să vă suiți la teologia și vederea prin negație“ (Cuvânt pentru cei ce se liniștesc cu evlavie. Al treilea din cele din urmă. Despre sfânta lumină, 50, în Filocalia, vol. 7, p. 300).
Pentru Sfântul Grigorie însă, această lumină necreată și veșnică, „frumusețe arhetipică” sau arhetipală, modelul „oricărei frumuseți văzute” - după cuvintele părintelui Stăniloae - (Sfântul Grigorie Palama, Tomul aghioritic, p. 382), este expresia desăvârșită a cunoașterii lui Dumnezeu, o cunoaștere nu prin negare, ci prin depășire a oricărei forme de cunoaștere, adică prin participare și unire. Această vedere, urmare a comuniunii desăvârșite cu Dumnezeu, este o lucrare ce nu se poate înțelege pur rațional și cu atât mai mult nu se poate descrie mulțumitor în cuvinte, fapt pentru care însăși exprimarea acestei taine rămâne una antinomică, paradoxală. Ea este o „lucrare dumnezeiască văzută nevăzut și înțeleasă neînțeles” (Sfântul Grigorie Palama, Tomul aghioritic, pp. 379-380); este o vedere „mai presus de vedere” și înțelegere „mai presus de înțelegere” (Despre sfânta lumină, 47, p. 297).
Din punct de vedere apofatic, această stare poate fi numită „nevedere” și „neștiință”, dar nu în sensul că este lipsă a vederii sau înțelegerii, ci în sensul că depășește orice vedere și înțelegere, sau încercare a minții omenești de definire în termeni și concepte a lui Dumnezeu (Despre sfânta lumină, 48, p. 298). De aceea, mintea poate să se depășească pe sine însăși și să se unească cu cele ce sunt mai presus de sine. Lucrul acesta îl arătase deja Sfântul Dionisie Pseudo-Areopagitul: „Trebuie să știm că mintea noastră are puterea de a înțelege, putere prin care contemplă cele inteligibile, dar unirea prin care se unește cu cele de dincolo de ea întrece firea minții” (Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre numirile dumnezeiești, 7, 1, în: Opere complete, trad. pr. D. Stăniloae, Ed. Paideia, București, 1996, p. 163).
Această cunoaștere, care vine dinspre Dumnezeu spre om, și nu invers, se numește vedere și nevedere, cunoaștere și necunoaștere, lumină și întuneric. Este vedere, cunoaștere și lumină în sens propriu, dar este nevedere, necunoaștere și întuneric în sens de depășire a tuturor realităților cuprinse cu mintea și percepute prin simțuri. Faptul de a nu vedea și a nu cunoaște înseamnă tocmai depășirea oricărei lucrări cunoscătoare și înălțarea la ceea ce este mai presus de vedere și cunoaștere. Lumina este întuneric din pricina „revărsării covârșitoare de lumină” (Despre sfânta lumină, 51-52, pp. 301-302).
Făcând apel la alt Părinte al Bisericii, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Grigorie Palama explică felul în care trebuie înțeles „întunericul strălucitor” despre care vorbește acesta (Sfântul Grigorie de Nyssa, Viața lui Moise, în: Scrieri. Partea întâi, trad. pr. D. Stăniloae, pr. Ioan Buga, coll. PSB vol. 29, Ed. IBMBOR, București, 1982, pp. 72-77). Urcând pe Muntele Sinai, Moise, după ce s-a desprins de toate cele simțite și văzute, adică după ce s-a depășit pe sine și a devenit „fără ochi”, n-a rămas în necunoaștere și nevedere, căci pătrunzând în întuneric, a văzut cortul cel nefăcut de mână, adică pe Hristos. Acest „întuneric strălucitor” nu este întuneric, ci lumină, o lumină „de sine văzătoare” - zice Sfântul Grigorie Palama -, care „se vede și se înțelege ea însăși pe sine”. Aceasta nu înseamnă că dumnezeirea „iese din ascunzimea Sa”, ci doar că, dăruindu-se și altora, „îi ascunde și pe ei sub întunericul dumnezeiesc” (Despre sfânta lumină, 56, p. 309). Această închidere a ochilor față de cele sensibile și ascundere a lor sub întunericul dumnezeiesc înseamnă, de fapt, adevărata deschidere a lor spre cele dumnezeiești, așa cum s-a întâmplat la Schimbarea la Față a Domnului, când Hristos i-a făcut pe ucenici din orbi văzători, făcându-Se văzut pe Sine „altfel de cum se arătase înainte” (Tomul aghioritic, p. 383).
Cunoașterea prin vedere este superioară deci celei prin negație nu numai prin cuvânt și raționament, ci „prin faptă și adevăr”, ca roade ale harului Duhului Sfânt: „Căci precum mintea, unită în chip negrăit cu simțirea, vede cele supuse simțurilor, și precum simțirea își înfățișează simbolic și sensibil cele inteligibile (cunoscute cu mintea), odată ajunsă la perceperea lor prin unirea ei cu mintea, așa și acestea amândouă (simțirea și mintea), unite cu Duhul, vor vedea lumina nevăzută în chip duhovnicesc, mai bine zis vor conviețui, odată îndumnezeite, veșnic împreună cu ea” (Despre sfânta lumină, 49-50, pp. 299-300).
Sfântul Grigorie Palama ne arată și care este calea prin care se poate ajunge la această stare de adevărată cunoaștere și înțelegere, și anume rugăciunea curată. Ca ea să devină curată, această rugăciune trebuie însoțită de: temerea de Dumnezeu, smerenie, străpungerea inimii, lacrimi, post, priveghere și toate celelalte fapte ale virtuții (Cuvânt pentru cei ce se liniștesc cu evlavie. Al doilea din cele din urmă. Despre rugăciune, 15, în Filocalia, vol. 7, p. 226). Rugăciunea curată nu este doar o stare de contemplație, ci o participare activă, care presupune păzirea poruncilor, în care „stă ascuns” Dumnezeu. Paza poruncilor duce la nepătimire, iar aceasta, prin stăruință și răbdare, duce la rugăciunea curată și nematerială, rugăciune încălzită de iubirea stăruitoare față de Dumnezeu. Un astfel de om, împărtășindu-se de lumină și fiind învăluit într-o strălucire neapropiată, este îndumnezeit prin lumină și devine el însuși lumină” (Despre sfânta lumină, 57, p. 312).
Este, bineînțeles, o cale care nu se află la îndemâna tuturor, fiind plină de nevoințe, de renunțări, de încercări; este calea desăvârșirii, a sfinților și prietenilor lui Hristos, cale pe care însă toți suntem îndemnați să umblăm, căci ea aduce încredințarea adevăratei cunoașteri și uniri cu Dumnezeu. Iar dacă, totuși, nu ne învrednicim de o astfel de părtășie, nu trebuie să deznădăjduim, atât timp cât primim mărturia acestei cunoașteri prin credință și dragoste față de cei care au dobândit-o.