Lumină pascală, rugăciune și comemorare

Minunea Învierii Domnului, permanentizată an de an, devine un fapt actual, chemându-ne și pe noi la o perpetuă schimbare, experimentând cu ritmicitate „trecerea” din moartea păcatului la viața cea nouă, pentru ca, pășind pragul morții, să intrăm pe tărâmul luminii celei neînserate. În mult așteptata „trecere” ne este aproape și ne ajută să străbatem acest drum Hristos, „Paștile cel nou, Jertfa cea vie jertfită”. El rămâne pentru noi Paștile cel veșnic, care ne însoțește și ne întărește pașii pe calea mântuirii, dându-ne har și putere ca să pătrundem împreună cu El, prin Înviere, în celălalt plan de existență și astfel să moștenim desfătarea Raiului. Însă, îndelung-râvnita înaintare nu se face oricum, ci printr-o actualizare continuă a prezenței lui Hristos în existența noastră și a împărtășirii din viața Sa dumnezeiască și veșnică.

Doar astfel Învierea Domnului devine cu adevărat și învierea noastră, una prezentă și continuă, nu doar viitoare, la sfârșitul veacurilor, ci o înviere profundă, transformatoare a vieții noastre și a lumii înconjurătoare. Nimicind moartea trupească, Hristos ne-a promis viața veșnică, dar nu ca pe o continuare infinită a căii pământești, ci ca pe o metamorfoză a întregii ființe ome­nești. În Învierea Domnului apare în mod tainic prototipul învierii noastre viitoare. În Împărăția cerului, care va să vină, unde nu va fi nici moar­te, nici boală, nici despărțire, nici izolare, nici chiar timp, „și va șterge orice lacrimă din ochii lor și moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi” (Apocalipsa 21, 4), bucuria va fi fără de sfârșit, iar dragostea, veșnică.

Toate acestea le anticipăm, dar cei deja mutați în Veșnicie le trăiesc ca pe o realitate de netăgăduit, căci, așa cum afirmă o zicere din vechime, „Non omnis moriar, multaque pars mei vitabit Libitinam” - Nu voi muri întru totul, căci o mare parte din mine va ocoli moartea. Continuând logica sintagmei latine, am putea spune că trupul coborât în mormânt deschide cale sufletului să se arate tot mai strălucit, căci merge către azurul cerului.

Acum 40 de zile, în 14 martie, la Biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din localitatea Rădășeni, ju­de­țul Suceava, avea loc slujba de prohodire a unei fiice credincioase a Bisericii și a comunității respective, Elena Aioanei, mama Preasfințitului Părinte Timotei Prahoveanul, o bună și devotată creștină, care a asfințit din viața pământeană la 11 ale lui Mărțișor, „răsărind” în ziua cea neînserată a venirii Domnului, cu simțământul liniștitor al datoriei împlinite. După 40 de zile, cler și po­­por s-au adunat în aceeași mărea­ță biserică din „satul livezilor”, pentru a înălța rugăciuni în ziua când, conform tradiției, sufletul repausatei s-a înfățișat înaintea Tronului Prea­sfintei Treimi ca să primească răsplata credinței și a faptelor săvârșite în această vremelnică viață.

În drumul către binecuvântatul ținut al Rădășenilor mi-am amintit de un personaj deosebit din romanul Frații Karamazov al lui Dostoievski, părintele Zosima: starețul cel blând și înțelept, avea obiceiul să se roage „pentru cei ce astăzi se înfățișează spre judecată” la Tronul dumnezeirii. După logica sa, fiecare zi este o a pa­truzecea de când cei care au părăsit lumea pământească primesc sen­tința de care va depinde starea sufletelor lor până la Parusia Domnului. Importanța deosebită a zilei când sufletul trecut la viața veșnică merge la judecata particulară l-a făcut, pesemne, pe bunul călugăr Zosima să înalțe rugăciuni pentru un astfel de moment hotărâtor, știut fiind faptul că sentința judecății particulare nu este definitivă, ci vremelnică, în aș­tep­tarea celei veșnice, ce va fi luată de Nemitarnicul Judecător la a doua Sa venire. De aceea, până atunci, în iconomia lui Dumnezeu sunt importante și rugăciunile celor vii pentru cei adormiți.

Cu astfel de gânduri am pășit în in­teriorul „bisericii albe” din Rădă­șeni. Raze de lumină aurie pătrundeau pe ferestrele generoase, răspân­din­du-se ordonat prin ungherele sfântului lăcaș, unde deja începuse slujba Utreniei. Fumul de tămâie, preschimbat în trepte, mijlocea călătorii către sfere înalte, iar lumânările și candelele scânteiau, răspândind împrejur licăriri diamantine. Zurgălăii cădelnițelor, dar și clopotele din înalta turlă a bisericii au vestit începerea Dumnezeieștii Liturghii.

Soborul de preoți și diaconi, condus de ierarhul înlăcrimat, fiul celei pentru care s-au înălțat rugăciuni, s-a întrunit din dragoste și recu­noș­tință față de cea adormită în Domnul în urmă cu 40 de zile și simțăminte de prețuire pentru feciorul ce a dorit să cinstească memoria mamei. Rânduiala împlinită de clerul numeros a continuat, de fapt, rugăciunea sta­re­țului Zosima din cunoscutul roman amintit: „Pomenește, Doamne, pe roa­ba ta Elena, al cărei suflet se în­fă­țișează astăzi, spre judecată, îna­intea Ta”.

După Dumnezeiasca Liturghie a urmat slujba Parastasului pentru adormita în Domnul; cântările din slujba Învierii le-au înlocuit pe cele îndătinate rânduielii obișnuite, întărind convingerea slujitorilor sfin­țiți, a rubedeniilor și a cunoscuților apropiați, aflați în biserică sau departe, în duh de rugăciune, că, deși moartea ne-a despărțit vremelnic de Elena Aioanei, rămânem în comuniune cu ea, că despărțirea trebuie privită în perspectiva reîntâlnirii. Astfel durerea se alină, lacrimile capătă sens, tristețea se înă­bușă de o dulce „revedere”, iar dorul se ostoiește, măcar în parte. În dor, îndeosebi noi, românii, trăim sentimentul unei legături intense cu cei apropiați, plecați departe de noi, ori în lumea cealaltă. Din inimă nu-i putem scoate. Dorul, după cum afirma părintele Dumitru Stăniloae, reprezintă simțirea acută a absenței celor dragi din orizontul nostru, un gol pe care alții nu vor izbuti să-l umple nicicând. Tot marele teolog spunea că dorul aduce și păstrează în cel stăpânit de el chipul celui dorit, dar și o durere, deoarece chipul nu ține cu adevărat locul celui absent. Dorul e „trimis” de acela. Prin dor vine ceva de la el sau se îndreaptă ceva din ființa celui ce dorește către cel dorit.

Dorul de doamna Lenuța, cum o numeau apropiații, a mai fost alinat și de cuvântul evocator rostit la finalul slujbei Parastasului de câțiva vorbitori ca prof. Mioara Gafencu -scriitor, pr. prof. dr. Vasile Nichita și scriitorul Grigore Ilisei. Cel din urmă amintit are legături de suflet cu satul Rădășeni și cunoaște îndeaproape familia Aioanei. De aceea a creionat cu arhicunoscuta-i măiestrie în grai și cuvânt pe cea adormită, al cărei mormânt așteaptă sub streașina bisericii din Rădășeni „ziua a opta”, cea neînserată a Domnului, în timp ce sufletul ei cântă lui Dumnezeu „imnul vieții fără de sfârșit”.