Lumina profeţiilor şi aşteptarea întâlnirii cu Domnul

Cuvintele din Evanghelia după Sfântul Luca ne descoperă cu limpezime sensul sărbătorii Întâmpinării Domnului, al începutului de februarie luminat de pașii Domnului printre oameni. Fiecare mare sărbătoare se află într‑o prelungire a tăcerii pline de sens, chemându‑ne permanent să aşezăm noi gânduri şi perspective spirituale.

Evanghelistul Luca a primit de la Maica Domnului multe dintre amănuntele pe care ceilalți evangheliști nu le consemnează. Chiar dacă nu a fost martor direct la cele petrecute în Templul din Ierusalim, el a ascultat, cu inimă smerită, mărturisirea Preacuratei despre acea zi în care Pruncul, după rânduiala Legii lui Moise, trebuia dus pentru a fi afierosit Domnului.

Rânduiala își avea rădăcina în istoria poporului ales, încă din vremea exilului în Egipt, când, după multe încercări, li s‑a poruncit ca întâiul născut din fiecare familie să fie dăruit lui Dumnezeu. Dacă prescripția ar fi fost împlinită ad-litteram, nenumărați copii ar fi fost aduși și lăsați la Templu. De aceea, Scriptura ne arată și o alternativă: răscumpărarea simbolică a pruncului printr‑un dar smerit - o pereche de turturele sau doi pui de porumbel ori, în alte situații, cinci sicli de argint.

În cadrul ascultării și al smereniei vine și Maica Domnului la Templu. Ea Îl aduce pe Prunc nu doar pentru a împlini rânduiala Legii, ci și pentru a‑și împlini, la rândul ei, zilele de curățire, cum cereau vechile orânduieli. Și tot atunci, fără să știe încă întreaga taină a drumului ce o aștepta, aude primele cuvinte profetice despre Fiul ei, cuvinte care aveau să‑i străpungă inima peste ani.

Vedem astfel o taină cutremurătoare: Dumnezeu, Cel fără de păcat, Se supune Legii.

Cel care este Izvorul Legii Se arată împlinitor al ei. El Se naște în istoria unui popor cu rânduieli bine așezate, care, în ciuda multor căderi și rătăciri, a rămas, în marea sa majoritate, credincios Unicului și Adevăratului Dumnezeu. În jurul Templului și al Altarului s‑a țesut întreaga lor identitate şi nădejde a supravieţuirii.

Aducerea Pruncului la Templu este și momentul întâlnirii cu doi oameni drepți: Simeon și Ana. Despre ei ne vorbește Evanghelia, iar Tradiția Bisericii adaugă nuanțe care sporesc lumina acestei întâlniri.

Împărtășesc o mărturie pe care o port în inimă de multă vreme, legată de biserica în care se află mormântul Dreptului Simeon, într‑un cartier al Ierusalimului ce îi poartă numele, într‑o zonă aflată spre Ein Karem, locul nașterii Sfântului Ioan Botezătorul. Biserica Patriarhiei Ierusalimului a fost renovată în veacul trecut de Patriarhul Nicodim și adăpostește câteva picturi neobișnuite, rare în tematica iconografică generală.

Când am poposit acolo, un bătrân slujitor, venerabil și înțelept, asemenea lui Simeon, ne‑a istorisit sensul acelor scene. Într‑una dintre ele, Dreptul Simeon este înfățișat pe malul unei ape - despre care ni s‑a spus că ar simboliza Nilul - aruncându‑și inelul, semn al rangului și demnității sale. În vremurile de demult, nobilii sau persoanele cu responsabilități înalte purtau asemenea podoabe.

 Ne‑a întărit mărturia că Simeon a fost unul dintre cei șaptezeci de traducători ai Vechiului Testament, chemați să tălmăcească Scripturile în limba greacă la porunca lui Ptolemeu Filadelful. Ajungând la cuvântul profetului Isaia: „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu”, Simeon a încercat să înlocuiască termenul „fecioară” cu „tânără”, întrucât mintea sa nu putea cuprinde cum o fecioară ar putea naște...

De fiecare dată, când revenea la manuscris, cuvântul „fecioară” apărea din nou, ca și cum o mână nevăzută îl restabilea. După mai multe încercări, i s‑a vestit că nu va vedea moartea până când nu va înțelege taina și nu‑L va întâlni pe Cel născut din Fecioară.

Atunci, cuprins de tulburare și dor, Simeon și‑ar fi aruncat inelul în apă, rostind: „Când mă voi întâlni cu tine, atunci voi înțelege această taină”...

Revenit la Ierusalim și ajuns la o vârstă foarte înaintată - Tradiția spune că ar fi avut peste două sute și mai bine de ani -, aștepta împlinirea făgăduinței. Într‑o zi, când i s‑au adus bucatele, slujitorul i‑a spus cu uimire: „Să știi că am găsit, în peștele pe care l‑am cumpărat, un inel…”

El, cu uimire și cu inima cutremurată, a descoperit inelul aruncat cu multă vreme în urmă în apele Nilului, pe când se afla la curtea lui Ptolomeu. Atunci, în grabă, spune aceeași tradiție, s‑a îndreptat către Templul din Ierusalim, înțelegând că se apropie clipa în care avea să i se descopere taina despre care fusese înștiințat cu mult timp înainte. Aceasta este una dintre filele vechi ale istoriei sărbătorii de astăzi.

Cea mai luminoasă și mai adâncă pagină ni se descoperă prin cuvintele Evangheliei rânduite la ceasul sărbătorii. Bătrânul Simeon ia în brațe Pruncul adus la Templu și rostește cuvinte care, dintru începutul istoriei Bisericii, au fost așezate în inima slujirii ei, ca o mărturisire neîntreruptă a venirii Mântuitorului în lume. O parte dintre acestea le auzim la fiecare Vecernie, le întâlnim în cântările Bisericii, iar în vremurile mai noi au fost îmbrăcate în melodii de mare frumusețe.

„Acum slobozește” a devenit o cântare cunoscută și iubită, nu doar pentru ziua Întâmpinării Domnului, ci pentru fiecare zi a vieții noastre, ca aducere‑aminte a tainei descoperite atunci sub ochii Dreptului Simeon și ai unei prorocițe evlavioase.

Simeon Îl numește Stăpân pe Cel pe care Îl ținea în brațe: un Prunc, și totuși Stăpân. Probabil, cei de față nu au înțeles atunci greutatea acestor cuvinte. Evanghelia ne spune că Maica Domnului păstra toate acestea în inima ei: cele aflate la Întâmpinare, cele auzite cu alte prilejuri și mai ales cele auzite de la Mântuitorul Însuși, când a fost găsit în Templu la vârsta de 12 ani, în același loc unde fusese dus prunc, spre a fi închinat.

În timpul unui pelerinaj la Ierusalim, Pruncul rămâne în urmă, iar Maica Domnului, cu inima neliniștită, Îl caută și Îl întreabă de ce nu a rămas aproape de ea și de cei care se întorceau spre Galileea.

Răspunsul Lui răsună peste veacuri: „Au nu știați că în casa Tatălui Meu trebuie să rămân?” Un copil de doisprezece ani avea conștiința că Templul este casa Tatălui Său. Nu casa meșterului tâmplar din Nazaret, care L‑a ocrotit cu dragoste, ci casa Tatălui ceresc. În această casă este adus la patruzeci de zile, pentru a împlini Legea.

Numit Stăpân de Simeon, căruia Duhul îi descoperise că nu va vedea moartea până ce nu‑L va vedea pe Hristosul Domnului, Cel vestit în Scripturile pe care le‑a tâlcuit în limba greacă, în cunoscuta traducere a celor Șaptezeci, Pruncul este mărturisit ca „Lumina spre descoperirea neamurilor”, despre care Evanghelia spune că a strălucit în întuneric. În întunericul de atunci și în întunericul tuturor vremurilor, lumina Evangheliei, lumina cuvintelor Domnului, a fost și rămâne aceeași, așa cum a arătat‑o Dreptul Simeon.

Bătrânul a rostit și alte cuvinte pline de sens: Acest Prunc este pus spre căderea și ridicarea multora din Israel și ca un semn care va stârni împotriviri. Căderea cui? A celor care nu L‑au primit, a fariseilor care nu au acceptat cuvintele Lui, a celor mustrați pentru fățărnicia lor. Și ridicarea cui? A celor socotiți pierduți, disprețuiți, marginalizați.

În rugăciunea a noua înainte de Sfânta Împărtășanie sunt amintiți tocmai aceștia: femeia desfrânată, vameșul, tâlharul, prigonitorul Saul devenit marele apostol Pavel. Toți, aparent căzuți, dar ridicați prin întâlnirea cu Hristos și așezați în ceata prietenilor Lui. Iată împlinirea cuvintelor Dreptului Simeon: spre căderea unora și spre ridicarea altora.

În lumina praznicului Întâmpinării Domnului, ne aducem aminte și de o rânduială veche a Bisericii: la patruzeci de zile, fiii ei sunt închinați Domnului. Altădată, această rânduială era păstrată cu sfințenie. Astăzi, adesea, este amânată sau trecută cu vederea. Sunt familii care botează pruncii la luni bune după naștere, iar aducerea la biserică fie nu mai are loc, fie nu mai este legată de tradiţionala și sfânta rânduială.

Dar rânduiala rămâne: într‑o familie de creștini, botezul se cade să se facă până la patruzeci de zile, iar în ziua a patruzecea pruncul să fie adus și închinat Domnului. Pentru că, asemenea Pruncului Hristos, fiecare copil este chemat să înceapă viața sub acoperământul binecuvântării, în casa Tatălui, unde lumina nu se stinge niciodată.

Cât de inspirați au fost Părinții Bisericii când au hotărât ca pruncii de parte bărbătească să fie duși în Sfântul Altar și atinși de Sfânta Masă! Nu ca un gest exterior, nici ca o simplă rânduială, ci ca o pecetluire tainică a curăției, a botezului de curând săvârșit și, mai ales, a nevinovăției lor. Este o atingere care nu este întâmplătoare, ci una care așază copilul, încă din primele clipe ale vieții sale bisericești, sub umbra jertfei și a binecuvântării.

Finalul rânduielii ne spune că pruncul, fie băiat, fie fată, este așezat înaintea ușilor împărătești, jos, pe pardoseala bisericii. Și de acolo vine mama și își ia copilul în brațe, ca pe un dar primit din cer. Un dar care se cuvine să rămână al lui Dumnezeu, chiar dacă este încredințat iubirii și purtării de grijă a părinților.

Toate acestea ne trimit cu gândul la cei de demult, care mergeau cu evlavie la Templul din Ierusalim, parcurgând drumuri lungi, zile întregi de mers, doar pentru a se închina Domnului. Dacă astăzi s‑ar cere cuiva, să vină măcar o dată pe an, chiar și din diaspora românească, pentru a se închina la cea mai importantă biserică a neamului nostru, probabil s‑ar auzi nenumărate critici. Este de folos să păstrăm exemplul credinţei şi al statorniciei prin care poporul iudeu a rămas aproape de Dumnezeu şi a biruit încercările istoriei.

Această sărbătoare ne descoperă, o parte din taina pe care ne‑a adus‑o și ne‑a lăsat‑o Mântuitorul: legătura vie dintre om și Dumnezeu, începută din pruncie și întărită prin rânduială, credință și ascultare. Aducerea la biserică a pruncilor la zilele rânduite este o mărturisire tăcută, dar puternică, a dorinței noastre de a ne închina viața lui Hristos.

Sărbătoarea Întâmpinării Domnului este un prilej de adâncă întrebare: cum Îl întâmpinăm noi pe Domnul? Prin ce fapte, cuvinte, gânduri, prin ce atitudini?

Fiecare dintre noi are un drum unic spre Dumnezeu și un mod aparte de a răspunde chemării Lui.

Să‑L întâmpinăm cu inimă curată și cu viața așezată în lumina Evangheliei pe Cel ce este „Lumină spre descoperire neamurilor și slava poporului binecredincios”.