Lunga luptă împotriva mâniei
Avva Agathon spune un cuvânt greu la adresa celor mânioşi: „Mâniosul, chiar dacă învie morţi, tot nu este plăcut lui Dumnezeu“ (Agathon 19). Avva Ammonas reia acelaşi gând, dar de această dată într-un plan personal, în care subliniază că lupta cu această patimă este una de lungă durată. Zicea bătrânul despre sine: „Am petrecut paisprezece ani la Sketis, rugându-mă lui Dumnezeu zi şi noapte, ca să îmi dea har să înving mânia“ (Ammonas 3). Acest cuvânt dă mărturie despre câteva aspecte fundamentale ale ascezei creştine. În primul rând vedem că asceza nu reprezintă un set de practici autonome, care prin propriile lor efecte te fac să depăşeşti anumite slăbiciuni. Dimpotrivă, întregul efort al nevoitorului se îndreaptă către Dumnezeu, singurul care, prin harul Său, te eliberează de neputinţe.
În al doilea rând vedem că rugăciunea către Dumnezeu cere răbdare şi perseverenţă. Nu există soluţii eficiente mecanic. Dumnezeu nu îţi rezolvă problemele pentru că tu ai îndeplinit o serie de practici prestabilite. Dumnezeu şi oamenii nu se află supuşi unor obligaţii contractuale. Domnul, în libertatea şi înţelepciunea Sa, este cel care alege când dă harul Său. E important de observat că vindecarea de patimile de orice fel (în cazul nostru mânia) este rodul harului lui Dumnezeu, nu rezultatul eforturilor noastre.
Aşadar, într-un mod oarecum paradoxal, e nevoie de jertfa noastră pentru a primi harul care vindecă de patimi, dar Domnul miluieşte absolut liber, pe cine şi când voieşte. În această tensiune se desfăşoară întreaga viaţă a creştinului. Libertatea lui Dumnezeu, nelimitată decât de libertăţile oamenilor, nu este însă arbitrară, ci se află în deplin acord cu dragostea Sa nefăţarnică şi dreptatea Lui neîndoielnică.
Ne putem iarăşi întreba, pornind de la acest cuvânt al avvei Ammonas, de unde eforturile acestea prelungite ale părinţilor în lupta împotriva mâniei, cu atât mai mult cu cât Sfântul Apostol Pavel reiterează un cuvânt debusolant din Psalmi: „Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi“ (Ps. 4, 4; Ef. 4, 26).
Patimile, învaţă Părinţii Bisericii, nu sunt altceva decât porniri fireşti ale sufletului, deturnate înspre păcat, de la funcţia lor originară. Aceasta este şi situaţia mâniei, care a ajuns să aibă o conotaţie aproape exclusiv negativă. Genuin, puterea sufletului pe care părinţii o numesc iuţime este destinată luptei împotriva mişcărilor sufleteşti şi trupeşti potrivnice vieţii duhovniceşti. Aceasta este mânia care nu sfârşeşte în păcat. În majoritatea timpului însă mânia virează într-o cu totul altă direcţie, fiind motorul care generează şi susţine conflictele umane. De aceea profilul mâniosului se opune modelului hristic. Domnul spune despre Sine: „Învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima“ (Mt. 11, 29). Acesta este idealul creştin, pentru atingerea căruia este necesar un lung şi nedisimulat efort. Într-un asemenea efort se găseşte şi avva Ammonas, pe care îl vedem luptând timp de 14 ani pentru ca Domnul să îl miluiască şi cu harul Său să slobozească de coroziva patimă a mâniei, care altminteri blochează apropierea de Dumnezeu.