„M-aş reîntoarce în cosmos pentru a admira încă o dată Pământul de sus“

S-au împlinit anul acesta 30 de ani de când Dumitru Dorin Prunariu a devenit primul şi singurul român care a zburat în spaţiul cosmic. Timp de 7 zile, 20 de ore, 42 de minute, românii au aşteptat cu sufletul la gură întoarcerea celui care avea să devină "cartea de vizită" a României în dialogul cu reprezentaţii celor mai prestigioase organisme internaţionale în domeniul cercetării spaţiului extraatmosferic. După trei decenii de activitate sub semnul acestui zbor istoric, cosmonautul Dumitru Prunariu ne-a împărtăşit câteva gânduri şi amintiri din staţia orbitală.

Domnule Dumitru Dorin Prunariu, în seara de 14 mai 1981, la ora 21:17, România a devenit cel de-al 11-lea stat care a trimis un om în cosmos, iar dvs. aţi ajuns al 103-lea pământean care a zburat în spaţiul extraatmosferic. Relataţi-ne, vă rugăm, despre primii paşi spre acest moment istoric. Am fost selecţionat în calitatea de candidat cosmonaut în 1977, când îmi efectuam stagiul militar la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă Aviaţie din Bacău. Iniţial, am aplicat voluntar pentru a face parte din grupul de candidaţi doar pentru câteva avantaje minore: plăcerea de a fi transportat de un avion militar, un set de analize medicale complete şi, nu în ultimul rând, bucuria de a-mi revedea soţia, care era încă studentă la Bucureşti. Apoi am înţeles că lucrurile îmbracă o dezvoltare mai profundă, mai serioasă, iar raportarea mea a devenit una corespunzătoare. Am început să aflu tot mai multe despre acest domeniu de activitate, care este diferit de aviaţie, şi am devenit pasionat de el. Astfel, am ajuns să fiu selecţionat în primul grup de candidaţi cosmonauţi români şi am reuşit să rămân între cei doi care au efectuat pregătirea completă pentru a zbura în spaţiul cosmic, în Centrul de Pregătire a Cosmonauţilor "Iuri Gagarin" de lângă Moscova. În momentul în care am ajuns în "orăşelul cosmonauţilor" şi am început pregătirea pentru zborul cosmic, vedeam nivelul colegilor noştri ruşi care aveau deja în spate cel puţin trei ani de pregătire susţinută şi mă gândeam că va fi foarte greu să-i ajung din urmă. Am beneficiat însă de un program foarte riguros şi gândit sistematic, în cadrul căruia am abordat fiecare fază de pregătire într-un mod ştiinţific, bine determinat şi chiar particularizat pe fiecare individ. Astfel, am ajuns la nişte performanţe deosebite atât în cunoaşterea tehnologiei spaţiale, a navei cosmice şi a echipamentelor, cât şi a aparatelor care o dotează, a corelării informaţiilor la nivelul ei. Vă rog să mă credeţi că într-o navă cosmică sunt foarte multe echipamente care furnizează simultan o mulţime de informaţii pe care trebuie să le corelezi şi să tragi concluzii oportune, obiective. După trei ani de pregătire şi recomandat de rezultatele obţinute, am fost selecţionat ca principal candidat pentru a reprezenta România pentru prima dată în spaţiul extraatmosferic. Am petrecut în spaţiul cosmic 7 zile, 20 de ore, 42 de minute, am zburat în jurul pământului cu o viteză de 28.500 km pe oră, la o altitudine medie de 350 km. Am zburat cu nava Soyuz 40, ultima navă cosmică din prima generaţie de Soyuzuri construite de sovietici. Am efectuat joncţiunea cu staţia orbitală Saliut 6, unde am petrecut o săptămână împreună cu alţi doi colegi sovietici. În acest timp, am efectuat experimente ştiinţifice atât pentru România, cât şi pentru comunitatea internaţională. Cum s-a încheiat zborul şi cum aţi reuşit ulterior să evoluaţi profesional în acest domeniu al cosmonauticii, care până la acel moment nu era foarte dezvoltat la noi în ţară? Zborul s-a încheiat cu succes. Am reuşit să îndeplinim tot ceea ce ne-a fost trasat ca sarcini şi am revenit pe pământ la 22 mai 1981. Un lucru interesant a fost următorul: toată perioada de pregătire, scopul meu final era zborul cosmic. Niciodată nu mă gândisem la ceea ce va urma după aceea. Niciodată nu m-am gândit cum voi evolua profesional ulterior sau ce voi face pe pământ în calitate de cosmonaut. După întoarcerea din misiune am avut o perioadă de dezamăgire, într-un fel, faţă de ceea ce mi s-a oferit după zbor. Eram un ofiţer român în misiune, care s-a întors acasă cosmonaut, cu o pregătire specială, unică, cu care partea română nu ştia ce să facă. România nu urma să mai participe la astfel de misiuni, cel puţin într-un viitor previzibil. În final, mi s-a găsit o funcţie în cadrul comandamentului Aviaţiei Militare de atunci, de inspector-şef pentru activităţi aerospaţiale, dar o funcţie care nu era bine definită. Trebuia să îndeplinesc şi activităţi aeronautice, să fac şi muncă de birou, dar să particip şi la manifestări internaţionale de prestigiu în domeniul cosmic. A fost un amalgam de activităţi care, în final, nu au dus la performanţă în domeniul aviaţiei, dar încet-încet au dus la confirmarea mea în calitate de specialist în domeniul cosmic, pe plan naţional şi internaţional. O altă problemă care m-a preocupat în acea perioadă era faptul că eu am reuşit acea performanţă la o vârstă relativ fragedă. Aveam 28 de ani când am zburat în spaţiul cosmic, am fost urcat pe nişte trepte profesionale foarte înalte, iar de acolo trebuia să dovedesc în continuare că alegerea mea în calitate de prim cosmonaut român, încrederea pe care au investit-o specialiştii în mine pentru a duce la bun sfârşit ceea ce ne-am propus ca naţiune în domeniul cosmic, este îndreptăţită. Pentru aceasta a trebuit să muncesc foarte mult şi după zborul cosmic. Dacă la început am fost angrenat mai mult în activităţi naţionale, ulterior am început să particip şi la activităţi internaţionale în Occident şi să înţeleg care este contextul general în care se desfăşoară activităţile spaţiale în lume şi nu numai contextul estic, promovat în principal de Uniunea Sovietică. Am fost propus şi primit în mai multe organisme internaţionale în domeniu, precum Asociaţia Exploratorilor Spaţiului Cosmic, Academia Internaţională de Astronautică, Comitetul ONU pentru Explorarea Paşnică a Spaţiului Extraatmosferic, ocupând diferite funcţii de conducere în cadrul acestora. Toate acestea reprezintă, pe de o parte, o recunoaştere a implicării mele profesionale, dar reprezintă şi o mândrie pentru România, pentru că asemenea poziţii în cadrul unor astfel de organisme internaţionale, România nu a mai avut până acum. "Când aveam timp liber priveam Pământul" Descrieţi-ne, vă rugăm, o zi în spaţiu. O zi la bordul staţiei cosmice orbitale este ca o zi obişnuită de activitate într-un laborator ştiinţific pe pământ. Te scoli dimineaţa, doar că te trezeşti în aceeaşi încăpere în care îţi desfăşori activitatea, urmează igiena de dimineaţă, desigur, în condiţii cosmice, un mic dejun cu colegii şi treci la treabă. Sunt posturi de lucru, sunt echipamente, sunt aparate ştiinţifice în funcţiune, urmăreşti înregistrările şi interpretezi datele. După o scurtă pauză de prânz, continui activitatea, uneori până seara târziu, în funcţie de cât de complex este experimentul. Înainte de culcare ai ceva timp la dispoziţie. Comunicaţiile cu cei de la sol constituiau o problemă atunci pentru că trebuiau făcute numai în nişte ferestre de timp foarte bine delimitate. Acum există conexiune video, există posibilitatea de a comunica cu solul, există posibilitatea de a comunica cu prietenii pe internet - în cadrul zborului nostru nu beneficiam de aşa ceva. Eu, atunci când aveam timp liber, mă plasam în faţa unuia dintre hublouri şi priveam pământul. Este foarte interesant să vezi ceea ce se petrece la nivelul solului, la nivelul unui continent întreg dintr-o singură privire live, într-un timp real. Cred că m-aş reîntoarce în spaţiul cosmic măcar pentru a mai admira încă o dată Pământul de acolo, de sus. Foarte mulţi oameni şi-ar dori să ajungă în spaţiu pentru a experimenta starea de imponderabilitate, măcar pentru amuzament. Dvs. aţi avut această şansă şi, chiar dacă preocuparea principală a fost de ordin ştiinţific, aţi găsit timp, probabil, şi pentru a vă bucura de "surprizele" imponderabilităţii. Împărtăşiţi-ne câteva amintiri plăcute din capsula cosmică. În spaţiul cosmic, lucrurile se petrec puţin diferit faţă de Pământ, ţinând cont că acolo nu mai beneficiezi de "avantajele" gravitaţiei. Omul a fost creat şi s-a dezvoltat în condiţii de atracţie gravitaţională, iar procesele din organismul lui se petrec în funcţie de aceasta. Când gravitaţia lipseşte se produc foarte multe modificări în organism. La început, după puţină euforie imponderabilă începe o stare de disconfort ce însoţeşte adaptarea la starea de imponderabilitate care se realizează în câteva zile. Pe lângă aceasta, trebuie să descoperi modul de utilizare a unor lucruri în spaţiul cosmic în astfel de condiţii. De exemplu, am constatat că dacă eşti puţin răcit, stai două minute în faţa hubloului cu nasul la soare, iar în faţa radiaţiei solare care nu este filtrată de atmosfera terestră, acea stare de uşoară răceală trece. Bacteriile şi microbii din interior sunt bombardaţi de radiaţia solară şi mor. De asemenea, în spaţiul cosmic foarte multe lucruri grele sunt utilizate simplu pentru că nu au greutate, însă au masă; nu trebuie să le împingi cu viteză mare, deoarece au inerţie, iar atunci când se ciocnesc de ceva pot produce neplăceri. Apa, de asemenea, o bei prin tuburi sub presiune şi nu o laşi să zboare liber pentru că poate să intre în echipamente şi să le defecteze. Desigur, cosmonauţii se mai şi joacă cu aşa ceva şi mai lasă bule mici de apă să zboare prin capsulă pe care, ulterior, le prind cu gura. Este joaca de început a oricărui cosmonaut care ajunge în spaţiu. De asemenea, simţi nevoia uneori să mănânci legume proaspete. Îmi amintesc că Vladimir Kovalionok, unul din colegii mei, care era comandantul expediţiei principale la bordul lui Saliut 6, creştea ceapă verde într-o sferă de aluminiu perforată, în care introdusese nişte cârpe umede. Printr-unul din orificii îi ieşise rădăcina şi, culmea, din cauza imponderabilităţii, neexistând "sus" şi "jos", frunzele se îndreptau spre cea mai apropiată sursă de lumină. Zborul cosmic şi în special decolarea către spaţiul extraatmosferic sunt experienţe care, în pofida antrenamentului intens, produc anumite stări emoţionale. Care sunt trăirile cu care aţi părăsit Pământul în drum spre staţia orbitală? Orice cosmonaut este, înainte de toate, o fiinţă umană care are trăirile, percepţiile ei, suferinţele ei la un moment dat şi satisfacţiile ei faţă de ceea ce realizează. În momentul în care eşti selecţionat şi ţi se spune în final: "Tu vei reprezenta ţara ta şi vei zbura în cosmos!", toate aceste lucruri îţi creează stări emoţionale deosebite, dar nu emoţii care te copleşesc, ci emoţii care te mobilizează. Fiind conştient de faptul că sunt primul român care ajunge în spaţiul cosmic, şi încărcătura emoţională naţională era puternică. Simţeam oarecum responsabilitatea de a face totul cât mai perfect posibil, de a-mi îndeplini misiunea ireproşabil, de a-mi efectua absolut toate experimentele şi de a aduce date ştiinţifice valoroase pe pământ. În momentul în care pleci în cosmos, îţi trec prin cap tot felul de gânduri. Aş putea doar să menţionez că până în prezent 4,5% dintre cei care au zburat în cosmos au murit în misiune, din diverse cauze, în principal tehnice. Să nu uităm de cele două navete americane, Challenger şi Columbia: una a explodat la decolare, iar cealaltă s-a dezintegrat la intrarea în atmosferă după efectuarea zborului cosmic. Eşti conştient că se pot întâmpla unele lucruri neaşteptate, dar pregătirea ta deosebită - în timpul instrucţiei fiind trecut prin numeroase şi diverse situaţii speciale - te face să le stăpâneşti, să controlezi în aşa fel sistemele navei cosmice, încât să te salvezi împreună cu nava. Sunt însă situaţii în care nava funcţionează automat şi nu ai posibilitatea de intervenţie, iar dacă se întâmplă ceva deosebit, nu ai ce face. Nu pleci cu frica de moarte neapărat, dar pleci conştient că riscul pe care ţi-l asumi este mare. "Partea mea de credinţă se raporta în primul rând la cunoştinţele transmise de mama mea" Astronautul american Mike Good mărturisea într-un interviu că panoramele inspiratoare pe care le-a văzut din spaţiu i-au întărit credinţa. Potrivit unor afirmaţii ale purtătorului de cuvânt al NASA, James Hartsfield, angajaţii NASA umplu bisericile care înconjoară Johnson Space Center. Se poate vorbi de o aprofundare a sentimentului religios ca urmare a experienţei cosmice? Eu aş pune problema puţin altfel. În primul rând, raportarea la fenomenul religios se face şi în funcţie de educaţia pe care o ai în prealabil. Dacă ai crescut într-un mediu religios, dacă ai suficiente cunoştinţe pentru a te raporta pozitiv la ele, dacă ai o educaţie religioasă teoretică şi practică, atunci priveşti lucrurile într-un anumit fel atât înainte, cât şi după ce te-ai întors din spaţiul cosmic. Dacă nu ai această educaţie religioasă - cosmonauţii sovietici, de exemplu nu au avut-o înainte de 1989 - în cazul acesta, nu observi astfel de raportări ale cosmonauţilor la credinţă. Să nu uităm că statul american este un stat fondat pe credinţa în Dumnezeu. Uitaţi-vă pe dolarul american: "In God we trust!" Toată educaţia astronauţilor americani, de când au fost mici, a fost făcută în acest sens al respectului faţă de religie şi al credinţei în Dumnezeu. Normal că, în momentul în care te raportezi astfel la toate activităţile tale, incluzi şi activitatea cosmică în acest domeniu. Credincioşii nepracticanţi se raportează la Dumnezeu şi la credinţă mai ales când trec prin situaţii dificile sau au probleme de orice fel. Zborul cosmic a reprezentat întotdeauna o întreprindere riscantă, care a ţinut cu sufletul la gură mii de oameni, fie că aceştia sunt proiectanţi de sisteme spaţiale, constructori, tehnicieni sau cosmonauţi, fie simpli cetăţeni. E normal ca în astfel de cazuri bisericile să se umple şi cei implicaţi în zborurile cosmice să ceară şi ajutorul divin în desfăşurarea cu succes a misiunilor cosmice atât de riscante. Eu consider că Dumnezeu este în sufletul fiecăruia. Faptul că trebuie să fii un om normal, civilizat, educat, bine intenţionat trebuie să vină dintr-o convingere interioară care, aş zice eu, vine dintr-o ordine universală deloc întâmplătoare. Dvs. v-aţi simţit sensibilizată latura religioasă în timpul activităţii cosmice? Partea mea de credinţă se raporta, în primul rând, la cunoştinţele transmise de mama mea de când eram mic. Mama este o persoană religioasă, care merge regulat la biserică, este o practicantă. De când eram mici, ne-a dus pe mine şi pe sora mea la biserică, ne-a învăţat anumite lucruri, şi în special respectul faţă de Biserică, faţă de credinţă şi faţă de oameni. Nu aş putea să spun că în interpretarea a ceea ce am văzut din spaţiul cosmic a predominat credinţa, dar am simţit, atunci când am plecat în cosmos, că am fost înconjurat de o aură energetică pe care eu am perceput-o sub o formă proprie, o energie care mă proteja şi îmi transmitea să am încredere că totul va fi bine şi misiunea mea cosmică se va încheia fără probleme. Am fost mobilizat permanent de această stare care m-a însoţit încă de când m-am suit în rachetă până la final. Nu am calitatea şi pregătirea necesară pentru a dezvolta interpretarea acestui fapt, dar aşa am simţit.