„Mă fascinează sticla deoarece este o materie vie”

Un articol de: Daniela Șontică - 28 Iulie 2024

Maria Constantinescu ­este o artistă al cărei stil de a picta sticla este unic. Realizează lucrări cu subiect sacru, dar nu în felul tradițional al icoanelor pe sticlă făcute după prototipuri. Are modul său aparte de a face apel la simboluri și de a atrage atenția asupra miracolului. Despre lucrările sale s-au exprimat mari critici ai artei nu doar din România, ci și de peste granițe. Orice expoziție a pictoriței reprezintă o sărbătoare și un prilej de a intra în lumea fascinantă a sticlei pe care artista o învechește printr-un procedeu personal. În acest dialog ne povestește despre începuturile sale artistice și despre personalitățile care i-au marcat devenirea.

Stimată doamnă Maria Constantinescu, pictura dvs. pe sticlă este una foarte interesantă, îndrăznesc să spun, unică. Nu faceți pictură pe sticlă în stilul tradițional, cu acele șa­bloane pe care le copiază meșterii, ci ați inventat un stil aparte. De ce v-ați ales acest mod de a vă exprima artistic, când aveați la îndemână atâtea alte moduri de a reda lumea în linii și culori?

Atunci când eram studentă, la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, Secția pictură monumentală-restaurare, profesorul Costin Ioanid ne-a întrebat de ce dorim să urmăm această facultate. I-am spus că vreau să am mai multă cultură și să știu ce se întâmplă în artă, în toată lumea, numai așa o să pot inventa un nou stil, ceva unic. Mi-a spus că voi reuși, deoarece unde este gândul suntem și noi, cum se spune în Biblie: „Bate și ți se deschide, cere și ți se va da...”. Mi-a spus și că fostul meu profesor, pictorul de excepție Ioan Inocențiu Dreptu, mă pregătise foarte bine până atunci.

Cum au fost începuturile în artă? Când ați știut că vreți să deveniți pictoriță?

Am simțit dintotdeauna chemarea spre artă. De mică mă fascina sticla, deoarece am avut norocul să mă nasc la Stoenești, Argeș, într-o casă mare, care avea pervazul ferestrei lat de un metru, iar acolo era locul meu de joacă. Și atunci când geamurile se abureau, desenam pe ele cu degetul îngeri. Mă fascinează sticla deoarece este o materie vie, care poate să fie încălzită până la 800 de grade Celsius. Este ca o clepsidră, după un timp, devine mai densă în partea de jos și mai subțire sus, iar dacă se întoarce foaia de sticlă, procesul se va inversa, semn că sticla curge, extrem de încet, dar curge.

Vorbiți-ne despre câteva dintre simbolurile care se regăsesc în lucrările dumneavoastră.

Simbolurile din pictura mea sunt cele foarte vechi, pe care le-am văzut pe fotele, iile și maramele cusute de țărănci sau sculptate de meșteri pe porți, desenate pe străchini și căni de către meșterii olari și ceramiști. Sunt simboluri universale: Crucea, Spirala de regenerare, Simbolul fericirii, Pomul vieții și multe altele cu înțelesuri străvechi. De exemplu, triunghiul cu vârful în jos simbolizează pe Dumnezeu, care privește spre noi, iar triunghiul cu vârful în sus simbolizează omul, care privește către Dumnezeu. Prin unirea celor două triunghiuri se produce unirea noastră cu Dumnezeu, așa cum este reprezentată Steaua lui David.

Aveți un mod aparte de a o picta pe Maica Domnului. Am văzut o lucrare în care Preacurata este înfățișată torcând, îmbrăcată în straie românești, dar mai este acolo un înțeles deosebit, de aceea v-aș ruga să explicați întreaga scenă a Bunei Vestiri pentru ca toți cei care o vor privi să înțeleagă mai bine mesajul.

Am aflat mai târziu că în unele icoane ale Bunei Vestiri, mai ales pe ușile împărătești ale Sfântului Altar, Maica Domnului este reprezentată torcând. Se poate vedea scena astfel pictată la Mănăstirea Curtea de Argeș, acolo Maica Domnului este îmbrăcată în costum popular românesc și toarce. Tot astfel sunt ușile împărătești expuse la Palatele Brâncovenești de la Mogoșoaia, donate de familia colecționarului Dan Nasta. Mai putem vedea o astfel de icoană la Muzeul Național de Artă al României la secțiunea de artă veche românească. Am desenat și eu câteva variante și am pictat pe sticlă Buna Vestire cu Maica Domnului în costum tradițional românesc și torcând.

Între particularitățile artei pe care o faceți se află un procedeu de învechire a sticlei, precum și acele porțiuni de sticlă pe care le lăsați nepictate în interiorul unui tablou, dar și adăugarea unor obiecte, cum ar fi oglinzile. Cum s-au raportat de-a lungul vremii criticii de artă la pictura dvs.?

Mi-am dat seama că la pictura pe sticlă nu s-au făcut progrese, inovații, ci doar copii ale icoanelor tradiționale și am început să pictez pe sticlă în stilul meu. În pictura mea pe sticlă îmi place să las și spații goale, nepictate, iar în acele spații transparente uneori completez cu bucăți de oglindă, în care privitorul se poate reflecta, alteori pun hârtie veche pe care scriu sau desenez ceva. În acest fel creez o a treia dimensiune în lucrările mele, depășind bidimensionalul pe care îl are o pictură obișnuită. Creatorul a fost și este foarte generos cu mine, deoarece, fără să-mi propun, am cunoscut persona­lități de excepție: Vasile Drăguț, Alexandru Balaci, Giuglio Carlo Argan, Virgil Ștefan Niculescu, Horia-Roman Patapievici, Corneliu Antim, Luiza Barcan, Răzvan Theodorescu, Francoise Bonardel, Ricardo Barletta. Criticii de artă au apreciat stilul meu. De exemplu, regretatul Răzvan Theodorescu, dar și alți critici au remarcat originalitatea felului meu de a picta.

Cunosc faptul că ați avut legături de prietenie deosebită cu unii oameni de cultură, între care Nicu Steinhardt și Paul Barbăneagră. Vă rog să ne redați câteva amintiri legate de aceștia.

Cu Nicu Steinhardt, părintele Nicolae de mai târziu de la Mănăstirea Rohia, am fost vecină, când locuiam în strada Ion Ghica. Dumnealui locuia într-o garsonieră chiar lângă lift. Într-o duminică dimineață, când mergeam la biserică, l-am întâlnit în hol și l-am salutat. Mi-a răspuns cu o voce caldă și blândă: „Bună di­mi­neața! Dar ce bine am făcut, încât o fată cu chip de înger îmi dă binețe?”. Așa a început prietenia noastră miraculoasă. Mă ruga uneori să-i țin scara, să poată lua cărți de pe rafturile de sus ale bibliotecii sale. Toți pereții locuinței erau plini de cărți, avea cărți chiar și pe șifonier, dar și pe jos, pe parchet. Mie nu-mi dădea cărți, dar într-o zi am îndrăznit și i-am cerut să-mi împrumute câteva, promițându-i că i le voi restitui repede. Mi-a dat scrieri de Mircea Eliade, de Romulus Vulcănescu, dar m-a atenționat că, datorită educației mele religioase - despre care îi vorbisem și pe care am primit-o de la bunici, vreme de opt ani cât am locuit cu ei - ceea ce urma să descopăr din cărți nu era mai mult decât știam. Se pare că a avut dreptate. Peste câtva timp, Steinhardt a plecat la Mănăstirea Rohia, unde a devenit călugăr, așa că nu l-am mai întâlnit. I-am scris, dar n-am primit nici un răspuns, probabil scrisorile erau oprite de Securitate. În 1986 am avut prima expoziție de pictură la Galeria Galateea. Îmi doream să vadă ce și cum pictam, nu-mi văzuse nici o lucrare, dar nu știam cum să-l anunț, însă s-a petrecut ceva minunat. Cu o zi înainte de vernisaj, am intrat într-o librărie și l-am văzut acolo. Datorită hainelor monahale părea foarte înalt, nu-mi venea să cred, era în fața mea și zâmbea. I-am povestit ca o morișcă despre vernisajul care urma să aibă loc a doua zi, iar el mi-a spus că avea biletul de tren pentru Rohia chiar în seara aceea. Fără să vreau, din ochi mi-au țâșnit lacrimile. M-a mângâiat pe frunte și mi-a spus așa: „Maria, pentru dumneavoastră îmi amân plecarea, dar nu pot să ajung la vernisaj, o să ajung a doua zi”. Avea încă restricție de la auto­ritățile comuniste după ce ieșise din închisoare. Într-adevăr, a ajuns la ora 9:30, eu eram în galerie în a doua cameră, scriam titlurile picturilor. Am văzut în geamul unei picturi când a intrat minunatul, bunul, blajinul, unicul Nicu Steinhardt. Eram extrem de emoționată, n-am reușit să mă ridic. Îl vedeam cum stătea mult timp în fața fiecărei picturi și cum își nota impresii într-un caiet. Eram ca hipnotizată. Apoi m-a luat de mână, m-a dus la toate picturile și mi-a spus câte ceva despre ele, dar nu am reținut nimic din cauza emoțiilor. A plecat, așa cuminte cum era, surâzând. Credeam că am visat, întrucât n-a mai intrat nimeni în galerie în acel răstimp. Peste o lună, secretara bibliotecii Institutului de Arte Plastice m-a strigat pe stradă și mi-a spus cu bucurie că N. Steinhardt a scrist un articol („Pescuitul minunat”) despre pictura mea în revista „Steaua” de la Cluj. Apoi am aflat că articolul l-a inclus și în cartea sa, „Ispita lecturii”. Pentru mine a fost ca un mare premiu.

Despre Paul Barbăneagră, care a realizat 12 filme despre cele mai importante catedrale din Franța și unicul film din lume despre Mircea Eliade, îmi vorbiseră mai mulți critici de artă, care îmi spuneau că ar trebui să-l cunosc, deoarece este interesat de problema sacrului în artă. L-am cunoscut în următorul context: în 1993, mă aflam în Italia cu o bursă de studiu oferită de guvernul italian, iar doamna Zoe Dumitrescu Bușu­lenga, care conducea Accademia di Romania, m-a invitat să expun în cadrul Festivalului Valle Julia. Paul Barbăneagră urma să vină de la Paris pentru un colocviu dedicat lui Mircea Eliade. Mi s-a cerut să fac într-un timp foarte scurt niște lucrări inspirate de opera lui Eliade, iar pentru asta doamna Bușulenga mi-a cumpărat 12 sticle mari de 100/80 cm, mi-a pus la dispoziție un atelier spațios, dar și culorile necesare, astfel încât, ajutată cred și de spiritul lui Eliade, în 12 zile am realizat cele 12 picturi. Mai aveam puțin de lucru, când a venit în atelier, împreună cu Zoe Dumitrescu Bușulenga, Paul Barbăneagră. Fără să știe că îl aud, deoarece lucram după niște paravane, îi vorbea distinsei doamne despre lucrările mele, spunând că au o forță de bărbat în desen și o sensibilitate adolescentină rafinată în culoare. A fost una din întâlnirile mele mirabile. Am rămas prietenă pe viață cu el și cu minunata lui soție, Rosie. Mă alintau amândoi Îngerașul. Eram atât de apro­piați ca prieteni, încât aveam cheile de la casa lor. La conacul lor de la Saint Augustin de lângă Paris, am realizat o lucrare cu Paul Barbăneagră gândind la țara lui, inspirată de o cusătură tradi­țională cu strigături. A fost o prietenie aprofundată în timp, bazată pe cultura de înaltă calitate și iubire dezinteresată. Datorită lui Paul Barbăneagră am realizat o compoziție spațială, un cub pe care sunt patru sfere de lumină, care reprezentau Soarele în miș­care, iar din centru se ridică o tijă înaltă din metal cu o carte deschisă, unde este reprezentat un cocoș în pozitiv și negativ, partea metalică fiind realizată de artistul David Sandu. Paul a vorbit la vernisajul unei expoziții de-ale mele realizată împreună cu David ­Sandu la librăria Humanitas din București, unde tot el mi-a făcut onoarea să invite o seamă de intelectuali români. 

Ce alte personalități v-au marcat devenirea?

Personalitatea cea mai importantă pentru mine este italianul Giuglio Carlo Argan, un fel de „papă al istoriei artelor”, care a scris despre picturile mele și mi-a achiziționat pictura „Omul pom” la un preț foarte mare.

Ce expoziții pregătiți pentru viitorul apropiat?

Tocmai s-a încheiat expoziția „Interferențe subtile” de la Sala Ghețărie a Palatelor Brânco­venești de la Mogoșoaia (6-24 iunie). Îmi doresc să realizez curând o expoziție cu picturile mele inspirate de câteva personalități care au scris despre arta mea, aceasta poate va fi la Muzeul Național al Literaturii Române din București, cu sprijinul doamnei Monica Morariu.