„Mă socotesc un poem al crucificatei mele mame“

Preacucernice părinte Mihalache Tudorică, este deja bine cunoscută în rândul nostru, al oltenilor, pasiunea sfinţiei voastre pentru arta scrisului de poeme. De unde se adapă penelul dvs.? 

 

Se zice că, atunci când îmbătrâneşti, din ce în ce mai des te întorci cu faţa spre trecut şi îţi întinzi mâinile spre propria copilărie de parcă ai vrea să o îmbrăţişezi, să o pipăi şi să vezi dacă nu cumva copilul acela de demult este tot acolo. Întoarcerea asta peste vreme îmi aduce aminte de ce îmi spunea moaşa care a asistat la naşterea mulţilor copii ai mamei mele, că, înainte de chinurile atâtor naşteri, îngenunchea la icoana Maicii Domnului şi nu zicea decât atât: „Maică Precistă, ajută-mă să nasc bine, ca să nu mor şi eu singură!“ Cuvintele acestea sunt şi o rugăciune, dar şi un poem. Eu însumi mă socotesc un poem al crucificatei mele mame. Aş mai spune că penelul de care aduceţi vorba se adapă din călimara sufletului ei şi din lacrimile cu care spăla icoana casei în Vinerea Mare, iar frumuseţea şi puterea cuvântului, atâtea câte sunt, vin din iubirea faţă de Dumnezeu, dar şi din iubirea omului de lângă tine. 

 

Şi să vă mai mărturisesc ceva: din clipa în care am primit Sfânta Taină a Hirotoniei şi m-a văzut îmbrăcat în reverendă, în catedrală, stând în genunchi în faţa vrednicului mitropolit Firmilian, mama nu mi-a mai zis niciodată pe nume, ci numai „Sărut mâna, părinte!“ De aceea am căutat ca atunci când mă voi duce şi eu să nu îmi fie ruşine să mă uit în ochii ei în ceruri şi nici să fiu aşezat cu nevrednicie lângă ea, în pământul care o să ne acopere pe amândoi, sub aceeaşi cruce.

 

Imnul de laudă a fost dintotdeauna instrumentul cel mai strălucitor prin care sacerdotul L-a lăudat pe Atotputernicul Dumnezeu. În viziunea sfinţiei voastre, care ar fi corespondenţa simbolică pentru această harismă?

 

„Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrările Tale şi nici un cuvânt nu este de-ajuns spre lauda minunilor Tale!“ De parcă cel care a rostit prima dată aceste cuvinte s-ar fi aflat pe muntele cel mai înalt şi de acolo, privind frumuseţea creaţiei dumnezeieşti, a rămas uimit de darurile pe care Bunul le-a pus la picioarele omului. Ce rost ar mai avea firul verde de iarbă, ce rost ar mai avea muntele şi câmpia, apele, soarele şi luna, fără ochii omului care să le vadă pe toate şi să se uimească de frumuseţea lor? Căci pentru ochii lui şi pentru gura şi inima lui Le-a creat pe toate. Cum să nu-L lauzi pe Dumnezeu pentru toate acestea, cum să nu cobori în genunchi şi să nu săruţi cu fruntea pământul pe care Marele şi Bunul ni l-a pus sub tălpi? Omul este cântecul de iubire cel mai înalt al Domnului şi opera Sa cea mai înaltă. El însuşi izvorul luminii şi al vieţii, a adunat pulberea, i-a dat trup şi a suflat peste ea. Pe om nu l-a poruncit, ca pe toate celelalte, ci l-a frământat, l-a muncit. Ne naştem în numele Domnului, trăim şi murim tot în numele Lui şi dacă nu ar fi aşa, ne-am pierde rostul şi obârşia şi am deveni copiii nimănui. Or, cum să-L pituli pe Dumnezeu în spatele casei sau sub lata frunză a brustulanului? Rămân uimit cum Dumnezeu şi-a urcat Fiul pe cruce pentru omul care, de foarte multe ori, fie L-a uitat, fie L-a trădat. De aceea nu există cântar care să suporte muntele de iubire cu care Creatorul ne-a mărturisit pe noi, iertându-ne întruna şi luând-o cu noi de la capăt.

 

Corespondenţa simbolică? Poate, în taina cuvintelor, corespondenţa reală. Mărturisirea Lui şi în somn, şi în moarte. Omul este dâra de lumină a lui Dumnezeu în lume şi în timp. Când va pieri el, toate îşi vor pierde şi ele rostul.

Dintre poeţii clasici, există vreunul care vă inspiră în mod deosebit sau în a cărui operă vă regăsiţi? 

 

Marii poeţi au ţinut să-şi asculte şi şi-au ascultat întotdeauna sufletul cântând. Erau socotiţi sacerdoţi care slujeau desăvârşirea frumosului omenesc şi limpezirea adâncului acestuia. Ei sunt dintre aceia care au căutat să-şi facă o anume casă, adunând cărămizile de pe drumurile cuvintelor, pentru ca, apoi, cu roua frunţii lor, să aşeze drept palat de cleştar. De departe, cel mai mult l-am iubit pe Eminescu, „sfântul prea curat al ghiersului românesc“. Un alt mare poet al lumii, Tudor Arghezi, când a fost întrebat dacă poate fi aşezat lângă autorul „Luceafărului“ şi al „Odei“, a mărturisit că nu are nici măcar curajul de a sta în aceeaşi primă bancă a clasei, spunând că în primul rând este Eminescu, al doilea este gol şi abia în rândul al treilea este el. 

 

Eminescu a pătimit pentru fiecare metaforă, pentru fiecare frumuseţe a cuvântului. Toate puterile graiului neamului său s-au adunat în ochii şi în inima lui. Pe mâna lui în jos şi pe coala albă mirată au coborât toate minunile pe care ni le-a lăsat şi care au sporit slava poporului român în lume. Eminescu este mănăstirea şi ruga limbii române, Eminescu este culmea gândului nostru pentru vecie şi nu încetez a mă minuna de smirna ţâşnindă a operei sale. Oameni buni, Eminescu este Arhiereul Limbii române! El a locuit în limba neamului său ca în Sfânta Sfintelor, slujind-o cu credinţă şi suferind pentru ea ca nimeni altul. Eminescu este lacrima şi Catedrala Limbii române. De aceea, el domneşte peste cultura română precum domnitorii peste ctitoriile lor. Nimeni nu s-a sfâşiat ca el, pentru că şi-a iubit limba şi neamul prin toţi porii. Toate puterile şi tot plânsul poporului român s-au unit în lacrima lui. A-l uita pe Eminescu înseamnă a coborî încărcat de ruşine de pe piedestalul lumii. Eminescu este Voroneţul culturii române şi printre puţinele pagini de aur în cartea neamului.

 

V-aţi gândit vreodată să închegaţi o operă imnografică?

 

Prin opera mea de până acum nu mă văd departe. Spuneam undeva că eu nu pot fi decât plânsul mamei mele. Din nefericire, noi înşine am devenit, în aceste vremuri, tristeţea şi plânsul Domnului. Unde să mă duc? La drumuri lungi nu mai plec. Aş putea muri de foame sau de sete. Nu mai este nimeni să îţi dea un pahar cu apă sau o felie de pâine. Au murit şi tecarii ce făceau roşcove. Un altul m-a omorât pentru cinci bani şi am rămas numai cu cămaşa atât de ruptă că n-a putut îmbrăca pe nimeni. Această realitate m-a mânat spre poezia psalmică şi ea, dacă te gândeşti bine, este tot o operă imnografică.

Pe ce loc se regăseşte, în preferinţele sfinţiei voastre, imnul acatist?

 

Cred că pe un loc egal cu orice întâlnire prin rugăciune cu Sfânta Treime, Maica Domnului şi cu sfinţii. Cum rugăciunea ori este ori nu este, cred că imnul acatist reprezintă starea noastră de veghe şi de întâmpinare a sfinţeniei. Adormitul întru cinste şi pomenire mitropolit Bartolomeu Anania, de a cărui prietenie m-am bucurat nesperat, ar răspunde, probabil: „Ai curaj, du-te şi te întâlneşte cu sfinţii! Fie-ţi ruşine, dar nu teamă!“. Ce aş putea să mai spun?

 

De curând, aţi fost laureat cu Premiul „Mitropolit Nestor Vornicescu“ pentru literatură, oferit de Uniunea Scriitorilor. Povestiţi-ne despre această frumoasă experienţă.

 

Nu am cerut niciodată nimic nimănui. Nici nu m-am plâns vreodată de ceva. Toate au venit după mine, după ce de mult plecasem din gară. În trenul cu care am trecut am fost totdeauna singur. Singur de tot. Dumnezeu însă a umplut această singurătate cu grijile Sale. Diaconia am primit-o din mâinile Înaltului Nestor, în ziua Naşterii Domnului, în mileniul şi secolul trecute - 25 decembrie 1971. O întâmplare nefericită din viaţa strălucitului ierarh a făcut să ne întâlnim pe patul spitalului şi ne-a înfrăţit în numele suferinţei. Cum eu eram consemnat politic şi cu dosar greu şi penal de autorităţile comuniste, am avut surpriza să găsesc în tânărul ierarh de atunci un sfătuitor şi îndrumător, şi el trecut prin site, ciururi şi dârmoane de mare bunătate. Îmi spunea adeseori: „Tu eşti şi fiul, dar şi fratele meu“. Îi sărut mâna şi astăzi pentru grija excepţională acordată mie. Prinţ fericit întru Dumnezeu, dar nefericit de oameni. Când îmi voi publica memoriile, bunul mitropolit Nestor cel iertător şi darnic se va bucura de paginile pe care le merită. Multe fi-vor neştiute. Îi mulţumesc Înaltului Nestor pentru mâna întinsă mie cu dărnicie şi înainte, şi după trecerea sa la cele veşnice.

 

Premiul literar care poartă numele său s-a vrut o reîntâlnire peste timp şi-i mulţumesc pentru asta. L-am iubit foarte mult. Sărut mâna acoperită de ţărână a mitropolitului Nestor!

Am trăit aproape pe furiş, 

fără să ştie nimeni, fără acoperiş,

am văzut cerul

rar

şi numai noaptea.

Iar locul unde stam nu-l ştia nici moartea.

Îngerul ei m-a căutat şi nu m-a găsit, 

de aceea şi moartea m-a părăsit.

Vierme printre viermi şi duh printre duhuri,

văzduh înghiţit de mii de văzduhuri,

am trăit aproape pe furiş…

Cerul mi-a fost mormânt, nu acoperiş…

În guri de şerpi, de vipere şi şobolani

mi-am aflat somnul şi odihna,

numai acolo mi-am găsit tihna…

Nici sfârşitul lumii n-o să mă cuprindă;

am destule găuri pe sub grindă.

Plapuma mi-a fost mireasma lumii,

eu am supt la o vulpe, nu la ţâţa mumii.

Vecin am fost cu cârtiţa, cu nevăstuica,

un lapte bun avea ultima, muica…

Privind lumina cu toţii laolaltă,

parcă am furat ca hoţul lumina tuturor…

Eu sunt strigoiul,

de mi-ar ieşi sufletul

nu mor...

De râm pământul

sau, 

precum ciocănitoarea,

de sap în scoarţă viermii,

ca să fiu sătul,

dă-mi, Doamne, viaţă,

să trăiesc destul… 

(Din volumul „Melancolia îngerului“, 1995)

Eu cred că ea nu s-a născut din părinţi. Mai curând îmi vine a zice: s-a coborât dintr-o icoană veche. Scundă, cu fruntea mică, nu i se vedeau decât doi ochi mari, negri şi mereu miraţi. Toată tinereţea şi-a petrecut-o lângă un leagăn mereu plin. O grijă necurmată şi oboseala unei vieţi în care nopţile dormite se numărau pe degete o ofiliseră cu mult înainte de vreme: „Când oi termina copiii ăştia de crescut, nu vreau decât să mă satur de somn şi, după aceea, pot să mor“. Mai târziu, unul dintre mulţii ei copii a ajuns preot, iar ea a socotit acest fapt ca o izbăvire şi o ajungere la cea mai înaltă culme. Din clipa când fiul ei a îmbrăcat reverenda, nu l-a mai strigat niciodată pe nume. De câte ori intra pe poartă, nu-l primea decât cu trei cuvinte: „Sărut mâna, părinte!“. Nici prin faţă nu i-a mai trecut, niciodată. Mergea în urma lui, la câţiva metri. Şi avea un pas aşa de mărunt, că aproape fugea. Când a venit timpul să i se stingă cuvintele în gură, nu şi-a dat sufletul până nu i-a sărutat mâna: „Sărut mâna, părinte!“. S-au împlinit paisprezece ani de când nu mai este, dar fiul ei îi aude mereu pasul mărunt şi mereu întoarce capul să o vadă. Nici timpul nu a îndrăznit să se atingă de această rană. Cine ştie? Poate numai ţărâna, la timpul cuvenit, şi poate nu departe. Şi nu o chema decât Ioana. (Din volumul „Mireasa desculţă“, 1998)