Magia şi vrăjitoria, o expresie pseudoreligioasă a lumii de ieri şi de azi

Încă de la începuturile lumii, magia şi-a făcut simţită prezenţa în toate locurile şi timpurile. Aflată mereu în umbra religiei, uneori chiar în interiorul acesteia, deseori într-o competiţie deplină, magia are totuşi în sine ceva sacru, un "crâmpei" de transcendent, aşa încât îi poate oferi celui care apelează la ea uneori certitudinea, iar dacă nu, măcar speranţa sau iluzia că reprezintă un mijloc de a acţiona eficient asupra lumii invizibile.

 

Credinţele majore şi practicile vrăjitoreşti i-au preocupat în mod permanent, înainte de triumful cartezian şi al iluminismului secolului al XVIII-lea, atât pe intelectualii şi gânditorii de seamă, cât şi pe oamenii simpli. Mai mult, acum, la început de mileniu al III-lea, în pofida progresului rapid şi constant al ştiinţelor, aceste practici n-au dispărut în întregime dintr-o Europă care poartă puternica amprentă a raţionalismului, supratehnicizării şi informatizării. Dimpotrivă, astăzi se simte din plin prezenţa lor în forme dintre cele mai variate: astrologie, leacuri, farmece şi descântece, "liturghii" negre, alte practici sataniste etc.

În Evul Mediu, vrăjitoria a căpătat deja dimensiunile unui fenomen de mare amploare. O afirmaţie a lui Voltaire, neprobată însă, i-a determinat pe anumiţi istorici să evoce vreo 100.000 de vrăjitoare care ar fi fost arse pe rug între sfârşitul Evului Mediu şi secolul al XVIII-lea. Totuşi, o estimare mai rezonabilă ar trebui să se oprească undeva cam la jumătate sau poate chiar la o treime din această cifră, ţinând seama de faptul că, în vremea aceea, Europa avea o populaţie de câteva sute de milioane de locuitori. Conform arhivelor judiciare, în general cam trei sferturi din numărul acuzaţilor erau femei. Agresiunea nemaiîntâlnită în istorie până acum împotriva acestor femei s-a dezlănţuit, practic, într-o perioadă în care Occidentul se pregătea pentru a cuceri întregul pământ (vezi R. Muchembled, "Magia şi vrăjitoria din vechime şi până astăzi", în: idem, Magia şi vrăjitoria în

Europa din Evul Mediu până astăzi, trad. rom., Bucureşti, 1997, pp. 6-7).

Desigur, pentru omul secolelor XX-XXI, fie el chiar şi istoric de profesie, e foarte greu de acceptat primatul universal al magiei din perioada medievală. Şi totuşi, în acea vreme, toţi oamenii, şcoliţi sau analfabeţi, tratau această problemă cu maximă seriozitate. Fiind o ştiinţă ocultă cu ajutorul căreia oricare practicant avea pretenţia că poate supune voinţei proprii forţele spirituale superioare, magia antică deţinea, în accepţiunea oamenilor instruiţi din Evul Mediu sau din secolul al XVI-lea, două ramuri: una malefică, respectiv "magia neagră" (goetia), şi o alta benefică, "magia albă" (theurgia). În realitate însă, cele două noţiuni folosite nu se deosebeau deloc în ştiinţa acelei vremi, pentru simplul motiv că astrologia era strâns legată de astronomie, alchimia prefigura chimia, iar numerele sau figurile geometrice mistice făceau parte din matematică. Biserica însăşi, de altfel, nu nega existenţa magiei, mulţumindu-se doar să denunţe "magia neagră (goetia) ca pe o formă de manifestare a diavolului" (ibidem, ibidem, p. 7).

Vânătoarea de vrăjitoare nu trebuie privită neapărat ca "o marcă a barbariei", caracteristică unor epoci mai mult sau mai puţin primitive. Dimpotrivă, în mod paradoxal, aşa cum subliniază Robert Muchembled, ea a prins rădăcini pe teritoriul unei Europe extrem de tulburate, dar activă şi puternic inventivă. E vorba de o perioadă în care avea să se nască "un nou echilibru mental, care avea să separe, în cele din urmă, pe intelectuali şi pe prinţii luminaţi de lumea superstiţioasă ori credulă". În fine, o perioadă în care Europa a cunoscut grave crize urmate de "puternice recompuneri simbolice, religioase şi politice", care după aceea aveau să se constituie în condiţii foarte prielnice în vederea expansiunii sale în toate domeniile şi pe toate planurile (ibidem, ibidem, p. 9).

Spaţiul în care au fost arse pe rug cele mai multe vrăjitoare l-au reprezentat Elveţia, dar mai ales Sfântul Imperiu Roman germanic. De altfel, în Sfântul Imperiu au avut loc cele mai importante vânători de vrăjitoare din toată istoria umanităţii, respectiv peste 20.000 în total (cf. pe larg W. Monter, "Prigoanele timpurii. Vrăjitoria în Elveţia", în R. Muchembled, op. cit., pp. 49-59; W. Ehringer, "Germania, "mama atâtor vrăjitoare" şi centrul persecuţiilor", apud ibidem, p. 88 sq.).

În spaţiul răsăritean al Europei, dar cu precădere în cel creştin ortodox, vânătoarea de vrăjitoare a fost ca şi inexistentă. Cu o singură excepţie: ţinuturile vizate de expansiunea austriacă, precum Ungaria, sau foarte fragile din punct de vedere politic, precum Polonia catolică, unde au fost aprinse ruguri relativ numeroase. Cu menţiunea însă că acest lucru s-a întâmplat în secolul al XVIII-lea, la câteva generaţii după ce aceste evenimente nefericite se consumaseră deja în Europa de Vest.

Cu toate acestea, aşa cum subliniază Marie-Sylvie Dupont-Buchat (vezi pe larg M.-S. Dupont-Buchat, "Diavolul îmblânzit. Vrăjitoria reconsiderată. Magia şi vrăjitoria în secolul al XIX-lea" în R. Muchembled, op. cit., pp. 245-273), chiar dacă diavolul a părăsit încetul cu încetul imaginaţia intelectualilor şi artiştilor, chiar dacă s-a "domesticit" în secolul al XIX-lea, totuşi magia, spiritismul şi vrăjitoria au continuat să exercite o mare atracţie, atât asupra celor mai învăţaţi, cât şi asupra oamenilor simpli. Prin urmare, astăzi, nu se mai poate vorbi despre o universalitate a magiei ca odinioară, dar, din păcate, magismul continuă să se insinueze în viaţa actuală, fiecare om poziţionându-se faţă de acest fenomen după bunul său plac, pornind de la adeziunea totală la refuz sau la îndoiala raţionalistă cea mai severă.

Astăzi, mai mult ca oricând, pe lângă fenomenul în sine, foarte interesant de urmărit sunt aspectele sale demografice şi economice. Jocul evaluărilor pe această linie poate fi citit şi interpretat mai ales în articolele de etnologie şi sociologie, publicate în diferite ziare şi reviste, cărţi de specialitate etc., fiind opera unor anchete jurnalistice sau a unor personalităţi specializate în sociologie, etnologie, antropologie etc. Potrivit datelor furnizate de aceştia, în Franţa, de pildă, ar exista 30.000-40.000 de "clarvăzători" şi tot atâţia "vrăjitori-lecuitori". Pe parcursul unui an întreg, aceştia sunt consultaţi de aproximativ 10 milioane de francezi pe diferite probleme. Însă Franţa nu e singura ţară interesată de asemenea statistici. De pildă, în anul 1987, Marea Britanie număra 30.000 de vrăjitori, afiliaţi la secta satanică Wicca. De asemenea, conform unui sondaj realizat în anul 1990 şi citat de Le Nouvel Observateur, 46% din italieni admit existenţa diavolului; şi tot la fel, în Germania, în urma unei anchete efectuate de reţeaua de televiziune ZDF, două milioane de germani sunt dispuşi oricând să apeleze la un vrăjitor (vezi A. Julliard, "Urgia sorţilor. Vrăjitoria zilelor noastre în Franţa", în R. Muchembled, op. cit., pp. 278-279).

Consumul consistent azi de magie şi vrăjitorie demonstrează cât se poate de evident că fenomenul în sine nu e perceput nici pe departe ca o contradicţie în raport cu ştiinţa şi tehnica, ba nici măcar cu adevărata religie. Foarte concret, subliniază André Julliard (ibidem, ibidem), se poate spune că magia n-a întors niciodată pe nimeni din drumul său spre cabinetul medical, după cum n-a reuşit să scadă numărul celor care merg la biserică. De altfel, conform unor studii de sociologie pe această temă, afirmă el, clasele mijlocii şi superioare, cu o formaţie intelectuală, reprezintă "clientela" socială a "paranormalului": vrăjitoria, magnetismul, spiritismul, telepatia etc.

Reîntoarcerea în forţă a magiei şi vrăjitoriei în Europa spre sfârşitul mileniului al II-lea şi începutul celui de-al III-lea este mai puţin dovada vreunei degenerări a gândirii umane, cât mai degrabă unul dintre semnele dispariţiei unui echilibru colectiv vechi de câteva secole. Rămâne de văzut, oricum, dacă această metamorfoză a percepţiei sacrului va fi pe termen mai lung sau va fi urmată de alte metamorfoze.