Magister interior

Un articol de: Marius Daniel Ciobotă - 21 Martie 2013

Fericitul Augustin a fost unul dintre marii teologi şi filosofi creştini ai istoriei, marcând substanţial gândirea europeană prin operele sale de o inedită profunzime tematică. „Cu privirile îndreptate spre viitorul creştin, dar cu rădăcinile adânc înfipte în solul clasicităţii“ (caracterizarea îi aparţine lui Eugen Munteanu, cel mai important editor român al său), personalitatea lui antipodică şi pasională armonizează, într-un grad superior, teologul speculativ cu trăitorul fervent al credinţei, filosoful erudit cu practicantul creştin autentic. Din opera sa deosebit de amplă, lucrarea „De Magistro“ („Despre Învăţător“) ne prilejuieşte câteva succinte observaţii aici. Este un tratat pedagogic, redactat în forma literară a dialogului, având la bază, conform afirmaţiei autorului, conversaţia lui Augustin cu fiul său ilegitim Adeodatus, un geniu adolescentin trecut prematur în veşnicie la vârsta de numai şaptesprezece ani. Concepută pedagogic atât în conţinut, cât şi în formă, lucrarea îmbină armonios elementele culturii clasice cu mesajul creştin, reflectând pe fond, dar şi în expresie, tensiunea de gândire specifică episcopului Hipponei. Dubla sa admiraţie faţă de clasici (tradiţia retorică prezentă prin Cicero, în special) şi faţă de autorii biblici (Sfântul Pavel, cu preponderenţă, şi unii profeţi) îl plasează în termenii unui dialog intercultural simbiotic, incipient pentru vremea sa, dar fără îndoială exemplar pentru timpurile noastre. Consideraţiile augustiniene asupra raportului dintre limbaj (analizat în cheie profund semiotică) şi cunoaştere, cu explorarea funcţiilor lingvistice fundamentale, de transmitere a cunoştinţelor şi de recunoaştere a informaţiei (cognitivă), contribuţiile sale la o teorie a semnului („signum“ şi „significabilia“) constituie încă date importante, cu valoare de sursă primară, pentru investigaţia ştiinţifică din sfera semiologiei şi a filosofiei lingvistice. 

În „De Magistro“, Augustin atribuie semnelor (limbajului uman în general, semiologic prin natura sa) rolul de a călăuzi spiritul spre cunoaşterea prin simţuri a lucrurilor şi a oamenilor. Cuvintele au o funcţie auxiliară, limitată în plan metafizic, nu însă şi în cel interpersonal. În concepţia lui Augustin, vorbirea este utilă pentru „a instrui“ („docere“) şi „a reaminti“ („comemorare“), totul în vederea realizării unei comuniuni interumane autentice. „Învăţătorul“ lui Augustin este Însuşi Iisus Hristos, conform celebrei mărturii evanghelice: „Unul este Învăţătorul vostru, Hristos…“ (Matei 23, 8), dar Învăţătorul divin are sălaş lăuntric („magister interior“), locuindu-ne kenotic întru adânc şi, prin aceasta, exercitând o autoritate supremă în modelarea sufletului spre cunoaştere şi creaţie. În procesul (auto)formativ creştin, ascultarea de Magistrul dumnezeiesc se cere reflectată în conştiinţă, transformată într-un act de comunicare intrapersonală prin care Cuvântul Se descoperă interiorităţii noastre, dându-i totodată mijloacele de a percepe adecvat această întâlnire mistică. El hrăneşte, astfel, conţinutul şi semnificaţiile ultime ale întrebuinţării cuvintelor. Aşadar, pentru Augustin, fundamentul actului gnoseologic şi al celui de limbaj deopotrivă rezultă din prezenţa iluminatoare a Logosului în noi. Pe acest considerent, sursa primară a conduitei lingvistice şi, implicit, morale a omului este una eminamente internă. Îngăduindu-ne o actualizare, conchidem că, deşi acum postim „de dorul Mirelui Hristos“, până la Înviere, adevărata învrednicire de „darul postului“ rezidă în dialogul pe care suntem chemaţi să-l purtăm, în adâncul fiinţei noastre veşnic neputincioase, cu Învăţătorul lăuntric Care nu ne părăseşte niciodată.
 

Repere și idei