Mai este „o comoară“ limba română?

Ne apropiem de sfârşitul lui Gustar. Zile după zile sfinte. Sărbătorile lunii august au pentru noi, românii, înţelesuri duhovniceşti profunde: praznicul Schimbării la Faţă ne-a încredinţat că şi noi vom vedea slava dumnezeirii dacă vom imita, pe cât posibil, viaţa Preacuratei Fecioare Maria, trudind ca sufletele noastre să devină „maică şi fecioară“, după spusele unui Sfânt Părinte. „Maică“, adică să-L naştem pe Hristos duhovniceşte, prin virtuţi, iar „fecioară“, adică să rămânem fideli Mântuitorului şi învăţăturilor Sale. Praznicul Adormirii Maicii Domnului ne-a arătat limpede că destinaţia finală a vieţii omeneşti n-o reprezintă mormântul, ci Împărăţia lui Dumnezeu, acolo unde trupul preacurat al Sfintei Maici a fost ridicat întru slava Preasfintei Treimi de către Preaiubitul ei Fiu. Sfinţii nemţeni, apoi mărturisitorii Brâncoveni, proslăviţi tot în august, sunt un memorial viu al prezenţei şi lucrării Duhului Sfânt pe pământ românesc, confirmându-ne încă o dată vocaţia cerească a poporului nostru. 

 

Peste câteva zile ne vom afla iarăşi în sărbătoare, dar una culturală. În fiecare an, pe 24 august, ne amintim de un român care a făurit istorie prin condei, prin dragoste nesfârşită pentru limba românească. Ne referim la preotul poet Alexie Mateevici. Am pomenit de el căci odată cu aceasta aş dori să ne reamintim câteva versuri de-ale sale: „limba noastră-i o comoară / în adâncuri înfundată / un şirag de piatră rară / pe moşie revărsată“.

 

Oare noi, cei de astăzi, mai avem cutezanţa să numim limba română „comoară“, „foc ce arde“, limbă a „vechilor cazanii“, după cum rostea atât de frumos părintele Alexie? Mă tem că nu! Pe zi ce trece, o schimonosim cu multe vorbe de-mprumut. Ba chiar se pare că unii pot gândi mai bine în altă limbă decât în cea a mamei! O fi bine că am ajuns aşa deschişi în a ne împestriţa graiul strămoşilor? Unii vor zice că da, alţii, probabil, mai conservatori, vor spune un hotărât nu. Dacă ne gândim la sursa principală a neologismelor din limba noastră, fără îndoială că majoritatea noutăţilor vin acum din sfera tehnicii - îndeosebi din domeniul IT -, dar şi din zona unor activităţi cotidiene. Împrumutul de cuvinte străine are, în diverse perioade, motivaţii diferite, de aceea specialiştii le consideră necesare. Există însă numeroase adopţii inutile care urâţesc limba, fac dificilă comunicarea şi conduc la o „împestriţare“ a vocabularului, având consecinţe grave pentru viitor. În bună parte tinerii, foarte familiarizaţi cu engleza, utilizează anumiţi termeni, socotindu-i „indispensabili“. De exemplu: shop, fan, killer, hacker, hello, hi, bye-bye, OK. Sau second-hand (la mâna a doua), show, week-end, business, bodyguard, laptop, casting, job ş.a. Nu au ezitat să se modernizeze prin anglicisme nici cei din domeniul comerţului: denumiri ca grill (grătar), market, grill house, coffee house, meat house, game-club pot fi văzute pretutindeni, deşi pentru toate există corespondentul românesc. Din snobism se folosesc expresii chiar forţate din alte limbi, ca şi când graiul nostru a devenit dintr-odată prea sărac să ne redea în mod fidel preocupările ori aspiraţiile. Bunăoară, astăzi nu spunem „pregătire“, „instruire profesională“, ci training; în loc de „seminar“, „atelier de lucru“, ne vine mai uşor să zicem workshop; „frizerul“ l-am înlocuit cu hair-stylist etc.

 

Oare procedăm bine acceptând cu o asemenea uşurinţă cuvinte noi, înlocuindu-le pe cele româneşti? Există ţări unde acest proces a fost şi este controlat prin legi ce nu îngăduie colorarea abuzivă a lexicului. De exemplu, în Franţa s-au impus interdicţii la împrumutul din engleză, iar în Ungaria şi China s-au propus soluţii pentru înlocuirea împrumutului lingvistic. 

 

Să cugetăm, aşadar, la acest fenomen, reamintindu-ne mereu de spusele poetului Nichita Stănescu, care a gândit şi a scris atât de frumos într-o română curată: „A vorbi despre limba în care gândeşti este ca o sărbătoare. Limba română este patria mea“.