Nici candele fără untdelemn, nici untdelemn fără candele

Ne aflăm în perioada cea mai intensă din tot decursul Triodului, Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cel Care de bunăvoie Se îndreaptă din nou către Golgota. Lecturile și cântările Triodului ne însoțesc într-un urcuș duhovnicesc, dar și într-o călătorie interioară cu Hristos spre noi înșine, spre a noastră Golgotă sufletească. Îndeosebi primele denii din Săptămâna Sfintelor Pătimiri au menirea de a ne îndemna la priveghere, ca nu cumva, din pricina lenevirii sau chiar a ignoranței, să pierdem părtășia la Cina Domnului.

Participând la slujbele Deniilor cu așteptare și trezvie, cântându-I Mirelui, ne dereticăm „cămările de nuntă”. Se arată edificatoare, în acest sens, Luminânda de la slujba Deniei din primele trei zile ale Săptămânii Sfintelor Pătimiri: „Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită și îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de Lumină, și mă mântuiește!” Înțelegem, dar, că sufletul, imaterial fiind, nu are nevoie de o haină fizică, ci de una spirituală: de îmbrăcămintea fecioriei, a curăției, a sincerității și frumuseții celei interioare. Numai astfel de credincioși vor putea sta la masă cu Dumnezeu în casa Lui. De aceea, dintru început se cade a aminti, pornind de la preafrumoasa cântare, că, în general, Creștinismul înseamnă așteptare și pregătire, trezvie și nădejde.

În această linie se înscrie și pericopa evanghelică a Deniei din Sfânta și Marea Marți (Matei 22, 15-46; 23, 1-39). Din cuprinsul ei, tradiția Bisericii a reținut în mod special Pilda celor zece fecioare, cu care ne-am familiarizat, de altfel, de vreme ce ea se citește la Taina Sfântului Maslu, fiind a cincea Evanghelie din ritualul slujbei.

Mesajul său puternic se leagă tocmai de privegherea la care suntem chemați să recurgem, de trezvia celor cinci fecioare înțelepte, răsplătite pentru starea lor de așteptare activă cu părtășia la nunta Mirelui. Cunoscuta pildă ne îndeamnă nu doar la rugăciune și așteptare lucrătoare, ci și la o privire duhovnicească asupra lucrurilor, asupra sensului real și profund al existenței, fără a ne rezuma numai la ceea ce vederea fizică ne înfățișează ca adevăr ultim.

Ne reține atenția prezentarea celor zece personaje din Evanghelie drept fecioare, adică virtuoase. Toate dețineau candele, ceea ce în limbajul duhovnicesc înseamnă că aveau credință, virtute simbolizată prin cunoscutul obiect de cult. Deși toate purtau candele, doar cinci au reușit să-și agonisească și untdelemnul necesar utilizării eficiente a acestora. Părinții Bisericii învață că untdelemnul din candele simbolizează rodirea credinței prin fapte bune. Așa cum uleiul „hră­nește” și întreține lumina sau flacăra candelei, la fel, „untdelemnul” spiritual dă lumină și valoare credinței, făcând-o să rodească în fapte bune, în milostenie.

Așadar, toate aveau candele, deci credință și fidelitate, dar nu și untdelemn; mai precis, cinci dintre ele nu au reușit să dobândească fapte bune, ca rezultat al unei credințe puternice, lucrătoare. Celelalte cinci au fost numite neînțelepte sau nebune. Sfântul Nicolae Velimirovici dă un sens și mai profund pildei, zicând că „prin cele cinci fecioare nebune se înțeleg cele cinci simțuri iraționale. Cine trăiește numai prin ceea ce se vede și se aude, fără nici un control lăuntric al rațiunii, are suflet nebun. Când moartea trage cortina peste această lume simțită, un asemenea suflet rămâne în întuneric deplin”.

Din cuprinsul Sinaxarului zilei reținem că aceste două tipuri de fecioare reprezintă două moduri de manifestare a credinței: fecioarele cu candelă și untdelemn îi înfățișează pe oamenii evlavioși a căror credință rodește faptele cele mântuitoare, categorie pe care Părinții Bisericii ne îndeamnă să o și urmăm, iar celelalte fecioare, cu candele goale și întunecate, fără untdelemn, închipuie credința oamenilor ce se mărginesc doar la manifestarea exterioară, fără a pătrunde în resorturile cele mai adânci ale ființei.

Pilda ne lămurește explicit că pentru a intra la nuntă - simbol al părtășiei la bucuria și lumina nepieritoare ale Împărăției cerurilor - se cer atât candela, cât și untdelemnul. Cele două aspecte se vădesc complementare. Nici untdelemnul fără candele nu este de dorit. Celor ce săvârșesc fapte umanitare susținând o filantropie socială, mișcați cu precădere de anumite curente umaniste, milostenia lor nefăcându-se în numele Mântuitorului nostru, Sfântul Apostol Pavel le spune: „Orice ați face, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceți în numele Domnului Iisus și prin El să mulțumiți lui Dumnezeu-Tatăl” (Coloseni 3, 17).

Reținem, așadar, îndemnul stăruitor al Evangheliei de a lucra spre dobândirea stării fecioarelor înțelepte, adăugând credinței, rugăciunii și postului strădania de a fi milostivi, solidari cu cei aflați în situații limită. Un credincios zgârcit nu are sufletul fecioară și nu poate fi numit plenar creștin. Un om atașat exclusiv de propria viață, de propriile interese, chiar dacă este curat în trupul său, nu reușește să se preschimbe sufle­tește într-o fecioară curată. Oricâte metanii ar face, oricâte rugăciuni ar înălța și oricât de mult ar citi din Sfânta Scriptură, el rămâne afară, la fel ca fecioarele fără untdelemnul milosteniei, care au primit din partea Mirelui sentința ce le-a pecetluit soarta veșnică: „Nu vă cunosc pe voi”.

Trebuie să evidențiem aici încă un lucru esențial: fecioarelor înțelepte, cu candele și untdelemn, totuși le lipsea privegherea, căci, „mirele întârziind, au ațipit toate și au adormit” (Matei 25, 5). De aceea, îndemnul adresat în finalul pildei de Mântuitorul Hristos, Mirele Cel mult așteptat, se referea și la ele: „Drept aceea, privegheați, că nu știți ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului” (Matei 25, 13).

Omul credincios, evlavios și milostiv nu trebuie să renunțe nicicând la priveghere; așteptarea noastră se cuvine să fie o pregătire minunată și continuă. Din această perspectivă, Pilda celor zece fecioare constituie un apel nu numai la privegherea fizică, ci mai ales la cea spirituală.

Să ținem candela credinței aprinsă, iar în ea să ardă untdelemnul milosteniei și al faptelor bune; în același timp, să ne ferim de mulțu­mirea de a fi făcut suficient pentru mântuirea noastră: întotdeauna mai există loc de rugăciune, de nevoință și, îndeosebi, de fapte bune.