Răscumpăratu-ne-ai din blestemul legii...

Zilele mântuitoare ale Săptămânii Sfintelor Pătimiri ne amintesc de jertfa plină de iubire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Alcătuirile imnografice ale ceasurilor de rugăciune și priveghere din tot acest răstimp sin­tetizează mesajul teologic ce ne cheamă la pocăință, înnoire sufletească și trezvie în așteptarea Mirelui Hristos.

Troparul din Sfânta și Marea Vineri este o anamneză a ceea ce s-a întâmplat in illo tempore, în ziua când Fiul lui Dumnezeu S-a adus pe Sine jertfă și preț de răscumpărare pentru noi.

Acest imn este rostit în taină înaintea fiecărei Liturghii, la începutul Proscomidiei, când preotul pregătește materia jertfei, agnețul care va deveni Trupul Mântuitorului Iisus Hristos la rugăciunea din vremea Epiclezei, prin pogorârea Duhului Sfânt asupra Cinstitelor Daruri aflate pe masa Sfântului Altar. Cuvintele troparului ne vorbesc despre jertfă și răscumpărare, recapitulând taina acestor mari zile din istoria mântuirii și din viața fiecăruia dintre noi: „Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul legii, cu scump sângele Tău. Pe Cruce fiind răstignit şi cu suliţa împuns, nemurire ai izvorât oamenilor, Mântuitorul nostru, slavă Ţie!” Așadar, Euharistia este izvorul nemuririi, taină și nădejde neînfruntată.

Evangheliile rânduite de Biserică în aceste zile sunt cutremurătoare. Ele adună din paginile Sfintelor Evanghelii dumneze­ieș­tile cuvinte pe care Mântuitorul le-a rostit ucenicilor înainte de a merge în grădina Ghetsimani. De asemenea, fragmentele scripturistice relatează în detaliu și evenimentele ce au urmat: rugăciunea de la Ghetsimani, vinderea de către unul dintre ucenici, pe un preț de nimic, a Celui neprețuit. Apoi, procesul grăbit și nedrept al Mântuitorului, ducerea către Golgota, răstignirea Sa, moartea pe cruce și îngroparea grabnică, întrucât mare era ziua aceea și trupurile celor răstigniți nu mai puteau rămâne pe cruce.

Aceste aduceri-aminte ale evenimentelor întâmplate la Ierusalim în ultimele ceasuri pământești ale Mântuitorului Iisus Hristos ne fac să înțelegem că istoria lumii a cuprins multe nedreptăți, dar nici una nu a fost mai mare decât cea petrecută la Ierusalim în acele zile. Cum L-au răstignit pe Cel fără de păcat, ca pe un făcător de rele, cum a fost osândit să fie răstignit împreună cu doi tâlhari, unul de-a dreapta Lui și unul de-a stânga, în cea mai umilitoare moarte, destinată celor mai răi nelegiuiți.

Dacă ascultăm cu atenție preafrumoasele imne alcătuite de Sfântul Ierarh Cosma de Maiuma în urmă cu mai bine de 1.200 de ani, vom înțelege, măcar în parte, taina jertfei și a iubirii fără de margini a Mântuitorului, Cel ce a spus ucenicilor Săi că mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca viața să și-o pună pentru prietenii săi. Mântuitorul i-a numit pe ucenicii Lui prieteni și le-a spus: De acum nu vă mai numesc pe voi slugi, pentru că sluga nu știe ce face stăpânul său, vă numesc de acum prieteni, pentru că prieteni sunt cei care împlinesc poruncile.

Nu există o mai mare cinste decât aceasta, ca Fiul lui Dumnezeu să te numească prieten, nici un mai mare privilegiu pentru oameni, cum au avut atunci ucenicii Domnului, cărora le putem urma și noi...

Istorisirile Evangheliilor evocă persoane la care se cuvine să medităm, de faptele unora ferindu-ne, iar atitudinea altora urmând-o. Una dintre cântările specifice Săptămânii Pătimirilor, printre cele mai frumoase din tezaurul imnografic al Bisericii, vorbește despre condeiul răspunsului de judecată, de la judecătorii cei nedrepți.

Judecătorii cei nedrepți L-au condamnat la moarte pe Cel fără de păcat, Care tocmai pentru aceasta venise, să ne răscumpere din păcat și din moarte. Iubirea Lui rămâne fără margini, dar totuși imnograful se întreabă în locul Celui condamnat pe nedrept: poporul Meu, poporul Meu, ce am făcut Eu vouă? Pe săracii voștri i-am ajutat, pe leproși i-am curățit, pe morți i-am înviat, dar voi în loc de mană Mi-ați oferit fiere, în loc de apă Mi-ați oferit oțet. Dar chema-voi neamurile care Mă vor cinsti, anunțând întemeierea Bisericii care avea să-i adune pe cei de departe, inclusiv de la periferia societății, care au răspuns chemării Lui, în locul celor care L-au refuzat mereu.

Pe lângă judecătorii cei nedrepți, Mântuitorul Hristos a fost umilit și de arhiereii Ana și Caiafa, dar și de Pilat din Pont, guvernatorul Țării Sfinte, care, răspunzând de toată zona Palestinei, avea putere să Îl elibereze. Pilat însă a preferat să fie complice la atitudinea mai-marilor poporului iudeu, a membrilor Sinedriului. I-a întrebat formal pe oamenii din fața reședinței sale pe cine s-ar cuveni să elibereze: pe Iisus care Se numește Hristos sau pe un tâlhar vestit, Baraba. Știm răspunsul din lectura Sfintei Evanghelii. Oamenii l-au preferat pe tâlharul care făcuse numai rău, iar pe Cel care oferise noian de milostivire și de bunătate tuturor celor aflați în suferință, celor bolnavi, leproși și păcătoși, L-au hărăzit pieirii.

Cunoaștem din istorisirile cărții sfinte și oameni care au fost aproape de Mântuitorul, unii dintre ei în mod vădit, iar alții în ascuns, ca ucenici de taină. Am auzit despre Iuda, care i-a întrebat pe mai-marii poporului iudeu: Ce îmi veți da mie, ca eu să vi-L dau vouă? Și s-au sfătuit între ei ca să primească 30 de arginți. Acelora, ucenicul și pizmătărețul, prieten și diavol, cum l-au numit imnografii, L-a vândut pe Domnul cu vicleșug. Momentul când Mântuitorul a primit sărutarea vicleană, în grădina Ghetsimani, ne este redat astfel: Și venind îndată și apropiindu-se de El, a zis Lui: Învățătorule! Și L-a sărutat. Iar ei au pus mâna pe El și L-au prins. Unul din cei ce stăteau pe lângă El, scoțând sabia, a lovit pe sluga arhiereului și i-a tăiat urechea. Și răspunzând, Iisus le-a zis: Ca la un tâlhar ați ieșit, cu săbii și toiege, ca să Mă prindeți. În fiecare zi eram la voi în templu, învățând, și nu M-ați prins. Dar acestea sunt ca să se împlinească Scripturile. Și, lăsându-L, au fugit toți (Marcu 14, 45-50). Faptele întunericului ne arată și de această dată atitudinea pe care iudeii au avut-o față de Mântuitorul. Nu L-au prins în Templu întrucât mulți dintre cei care Îl ascultau Îl iubeau, iar stăpânitorii romani și mai-marii cărturarilor și fariseilor se temeau de popor, pentru că Răscumpărătorul era drept și bun.

Ne-am mai întâlnit la curtea arhi­ereilor cu ucenicul care s-a lepădat de Iisus, spunând sub jurământ că nu Îl cunoaște pe Omul acesta și ne aducem aminte de faptul că Hristos Domnul i-a prezis lui Petru că înainte de a cânta cocoșul de trei ori el se va lepăda, dar acesta a spus: Și de ar fi să mor împreună cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine. Și toți ucenicii au zis la fel (Matei 26, 35). În apropierea reședinței arhiereului, ale cărei ruini se păstrează în Ierusalim, nu departe de colina Sionului, Petru a fost întrebat, nu de un demnitar, nu de guvernator, nu de un membru al Sinedriului, ci de o slujnică dacă este și el cu Omul acesta, iar drept răspuns s-a lepădat și a spus că nu-L cunoaște. După a treia lepădare, Petru a
auzit cântatul cocoșului, aducându-și aminte de cele spuse lui de Hristos cu puțin timp înainte. Totuși, spre deosebire de celălalt ucenic care L-a vândut pe Mântuitorul, Petru a plâns cu amar.

Referindu-se la această faptă, imnografii aflați sub inspirația Duhului Sfânt au alcătuit pentru slujba Învierii din duminicile glasului al cincilea o cântare atribuită lui Petru, care se întreba: Oare mai chema-mă-vei încă ucenic sau iarăși mă vei arăta vânător adâncului? Ci mă primește pe mine, cel ce mă pocăiesc!

Domnul a primit lacrimile lui și, îndată după Înviere, pentru a răscumpăra păcatul, l-a întrebat de trei ori dacă Îl iubește, reintegrându-l în ceata apostolilor.

Ne mai întâlnim în această zi cu un străin care venea de la țarină, Simon din Cirene, solicitat sau poate obligat de soldații romani să poarte Crucea Mântuitorului, după ce Domnul, biciuit de mai multe ori până la sânge, slăbit și părăsit, căzuse sub greutatea ei.

Dumnezeul-Om întrupat a căzut sub povara Crucii, iar străinul L-a ajutat să o ducă până la capăt.

Simon Cirineul, după cum afirmă Părinții Bisericii, îi reprezintă pe oamenii buni care pun umărul la purtarea crucii altora, indiferent care ar fi greutatea acesteia.

Mai sunt și alții care ar putea fi amintiți din istorisirile Evangheliilor acestei zile mântuitoare. O sinteză a cutremurătoarelor fapte săvârșite în Marea Vineri aparține Sfântului imnograf Andrei Criteanul care, inspirat de atitudinea celor prezentați în Evangheliile acestei Denii, mărturisește: Plâng cu amar ca Petru, strig ca tâlharul: Pomenește-mă Doamne întru Îm­pă­răția Ta, aduc lacrimile femeii păcătoase și tânguirea femeii cananeence înaintea Ta, Mântuitorule! Primește pocăința mea!

În aceste zile, cele mai triste din cuprinsul anului liturgic bisericesc, ne răsare însă nădejdea Învierii. Tristețea o simțim pentru Mirele Bisericii Care a fost răstignit, pentru Fiul Fecioarei Care a fost pe nedrept țintuit pe Cruce, împuns cu sulița, batjocorit, cu cunună de spini împodobit și cu haină de batjocură, pentru a fi disprețuit de oameni și pentru a se râde de El: Tu, Care ești Împăratul iudeilor, coboară-Te de pe Cruce ca să credem în Tine.

Această perioadă nu este doar o anamneză a momentului mântuitor, a răscumpărării prin jertfa Mântuitorului, ci este și un permanent îndemn la priveghere și rugăciune, după cum ne îndeamnă una dintre cântările care au ca suport cuvintele nou-testamentare: Privegheați și vă rugați, ca să nu cădeți în ispită. Duhul este osârduitor, dar trupul neputincios. Dacă duhul nostru ne îndeamnă adeseori la trezvie, la părere de rău, la pocăință, trupul neputincios ne trage mereu către țărână.

Cuvintele unuia dintre Părinții contemporani ai Bisericii noastre, mult nevoitorul părinte Petroniu Tănase, care a trecut la Domnul la Schitul românesc Prodromu, sunt edificatoare în acest sens. Într-una din scrierile lui, Cuvioșia Sa mărturisea că, atunci când a fost scos din mănăstire, suportând consecințele nedreptului decret comunist 410 din 1959, deși avea aproape 30 de ani de vechime monahală, a locuit câțiva ani împreună cu un alt monah într-o casă a unei rudenii, pe valea Bistriței, în județul Neamț. Părintele Petroniu mărturisește că aflându-se în acea perioadă grea, exilat din mănăstire, a dorit să își revadă casa părintească și mama, văduvă, o femeie rugătoare, ca să-și aducă aminte de obiceiurile sfinte din zilele premergătoare marii sărbători a Învierii Domnului.

El mărturisește că în fiecare dimineață mama lui se trezea odată cu răsăritul soarelui, deretica odăile, pregătea cozonacii, pasca și bucatele pentru Paști și mărturisea: Nu pentru mine pregătesc cozonacii și pasca, ci pentru că o veche tradiție ne spune că ei trebuie să fie frumoși ca și fața lui Hristos. În acele dimineți se ducea la câteva femei bătrâne din sat, dintre care una era paralizată; o spăla, îi oferea haine noi și câte ceva de-ale gurii și se întorcea bucuroasă, mărturisind și mulțu­mind că, deși avea o vârstă venerabilă, Dumnezeu îi oferise puterea de a merge pe propriile picioare. Astfel, în fiecare zi a Săptămânii Pătimirilor a făcut o faptă bună, cercetându-i pe cei bătrâni și bolnavi, iar când a venit de la biserică, după Denia celor 12 Evanghelii, a plâns de față cu fiul ei și a spus: Mă doare inima pentru toate pe care Domnul le-a suferit pentru noi!

Aceasta este trăirea unui fiu credincios al Bisericii. Fie că locuiește pe valea muntelui, fie că se află în București sau în altă parte, cultivă dorința de a ajuta pe oamenii aflați în suferință, de a se pune în slujba aproapelui și împlinește mai ales îndemnul: Privegheați și vă rugați, căci duhul este osârduitor, iar trupul neputincios!

Să-I cerem Preabunului Răscumpărător ca puținul răstimp rămas până la marea sărbătoare a Învierii Domnului să ne fie prilej de medita­ție, de rugăciune și priveghere pentru ca, luminați de taina răscumpărării și mântuirii noastre prin Jertfa Crucii, să putem cânta împreună cu întreaga Biserică: Veniți să bem băutură nouă, nu din piatră stearpă făcută cu minuni, ci din izvorul nestricăciunii...