Șapte zile, trei timpi și două vieți

Începând de azi, vreme de o săptămână, creștinii ortodocși trăiesc două vieți deodată, în trei timpi diferiți. Odată, este timpul istoric în care toate slujbele bisericii ne plasează: în Ierusalimul agitat de acum două mii de ani, în care Iisus tocmai intrase triumfal, călare doar pe mânzul asinei. Ierusalim care, deși numit „oraș al păcii”, era ca un butoi cu pulbere în astfel de ocazii, la marile sărbători, în care scânteia revoltei sau a gâlcevei extinse să arunce în aer întreg eșafodajul religios, social și colonial de atunci.

Acest „timp istoric” îl trăim rememorând, cu ajutorul Evangheliilor, toate câte s-au întâmplat în acele zile de neuitat și parcă asistăm și noi, ca martori tăcuți, dar uimiți, la alungarea zarafilor din Templu, la ungerea cu mir (îi simțim în nări mirosul!) pe care a făcut-o femeia păcătoasă, la șușoteala lui Iuda cu mai-marii sinagogii spre trădarea Lui, la blestemul aruncat asupra smochinului indolent; apoi, ne pitulăm în spatele unei coloane a foișorului unde Hristos a cinat pentru ultima oară cu ucenicii Săi, ne strecurăm la adăpostul umbros al măslinilor din grădina Ghetsimani (nimeni nu ne vede acolo!), apoi auzim de la norodul agitat ce s-a întâmplat la pretoriu, ne îmbulzim în cortegiul Condamnatului care își cară anevoie patibula, stăm ce stăm la picioarele Crucii unde Fiul Omu­lui suferă cumplit de sete, plecăm de acolo odată cu furtuna iscată și cu eclipsa de soare, însă aflăm pe drum că la Templu catapeteasma acestuia s-a rupt în două... Semne înfricoșătoare și minuni de negrăit au avut loc la Ierusalim, în acele șapte zile. Însă noi, cei din anul 2024, știm că Învierea a avut loc, că Hristos S-a sculat din morți.

Al doilea timp în care trăim pe durata Săptămânii Mari este timpul prezent, timpul vieții noastre reale care se împletește cu cel istoric, însă și cu cel viitor, cel al veșniciei. Dar să nu devansez... În timpul real, cotidian, creștinul își face planuri și pregătiri pentru marele praznic, însă el trece, pe nesimțite, de la memorarea evenimentelor (mai ales în Lunea, Marțea și Miercurea Mare) la trăirea lor prin solidaritate, prin empatie cu suferințele Domnului. Suferințele lui Hristos din triduumul pascal (adică din zilele de Joi, Vineri și Sâmbătă) parcă devin și ale noastre, ceva din sufletul nostru se rupe la fiecare cuvânt greu aruncat Mântuitorului, la fiecare insultă, la fiecare lovitură de bici, la fiecare picur de sânge în locul numit Gabata (pardosit cu pietre). Ne prăbușim sub povara Crucii, îi mulțumim din priviri lui Simon Cirineul, simțim arsura piroanelor în așa-numitul „spațiu al lui Destot”, adică un spațiu dreptunghiular care are 3 pe 9 mm, plasat în palmă, acolo unde a fost înfipt cuiul de fier, care a avut dimensiunea de cel puțin 8 mm în secțiunea în care a penetrat trupul, cauzând atingerea oscioarelor, secțiunea nervilor, a tendoanelor. Trăim, cum s-ar spune, durerea prin empatie cu Cel chinuit și dat morții.

Și, în fine, al treilea timp în care trăim este cel al Învierii, cel al vieții de dincolo, care ne-a fost descoperită cu ocazia uriașei bucurii, dar și a luminii strălucitoare ce a inundat mormântul gol. Împărăția lui Dumnezeu are luciri nepământene, are armonii inefabile, are magnet duhovnicesc, are ambianță de negrăit. De acolo ne-a venit vestea că „Hristos a înviat!”, acolo îngerii au vorbit pe șleau, în grai omenesc, giulgiul zăcea sleit de încărcătura lui terestră, pia­tra de mormânt ușoară ca fulgul era prăvălită într-o parte, iar fioroșii paznici de odinioară - pulverizați care-ncotro! Cerul însă vibra de emoția cetelor angelice care L-au văzut trecând printre ele pe „Împăratul slavei”, bucuria covârșise întreaga fire credincioasă, numai îmbufnații de serviciu cârteau: ba că Trupul a fost furat, ba că e șarlatanie/vrăjitorie, ba că femeile vestitoare au luat-o razna și altele asemenea. Să nu te poți bucura de Învierea Domnului care îți arată, negru pe alb, propria înviere este dovada maximei orbiri. Dar așa e lumina dumnezeiască: pe unii îi atrage irezistibil, pe alții îi lovește cu orbire. Și așa rămân, până la plinirea vremii și a prorociilor, neputând răspunde cu toată inima la salutul pascal venit direct din Rai: „Hristos a-nviat!”.