Mai învaţă elevii şcolii româneşti?
„Copiii nu citesc, nu învaţă, nu sunt atenţi la ore!“, „copiii se plictisesc la clasă, preferă smartphone-ul, nu cartea; Facebook-ul, nu dialogul! Copiii nu vor la biserică!“, se conturează reproşurile adulţilor la adresa tinerelor vlăstare. Cine sunt aceşti copii? Oare nu sunt ai noştri, fii sau elevi? Nu sunt ei fructul educaţiei noastre? Ce ne scapă, totuşi? Să fie această generaţie cea mai „altfel“ dintre generaţiile ultimelor două milenii; cea mai prăpăstioasă şi fără viitor? Majoritatea e tentată să spună „da“. Or, tocmai această certitudine ne împinge la o nouă reflexie asupra tinerei generaţii şi îndeosebi a cât de justificate sunt acuzele ce i se aduc. Iată câteva dintre cele mai frecvente reproşuri:
„Elevii nu citesc!“ Din discuţiile cu profesorii şi din constatările personale elevii par să nu mai citească. Cu toate acestea dacă-i observăm îndeaproape, sunt permanent cu ochii în telefon, tabletă sau laptop. Ce fac ei acolo? Ce-au descoperit ei acolo? Se joacă? Unii da; dar nu toţi! Paradoxal, citesc şi-şi exersează abilităţile informatice.
„Elevii nu ştiu să scrie!“ E greu să scrii în limba română, cu atât mai mult cu cât lecturile tale sunt minimale. Cultura SMS e chiar periculoasă. O parte din generaţia tânără tinde să reducă scrisul la prescurtări: „np, k, pm, lov, besk, pwp, sal, :) etc., tradus: „nicio problemă, bine, pe mâine, îmi place sau te iubesc, simpatic, te sărut, te salut, drăguţ“ etc.
„Elevii nu merg la biserică!“ Chiar dacă zeci de copilaşi se împărtăşesc duminică de duminică, adolescenţii sunt cam scumpi la vedere. Unde sunt ei? Timpul lor este ocupat de game-uri, reţele de socializare, party-uri, sport, şi mai puţin Biserică.
Cum stau lucrurile de fapt? E limpede că generaţia tinerilor de azi are specificităţile ei. Refuz să cred, totuşi, că e catastrofală. Paşi spre metodele moderne de predare, învăţare şi pregătire a materialelor didactice în format digital se fac încă de la sfârşitul anilor 90. La un simplu „Google search“, cuvântul-cheie „bibliotecă digitală“ indică 114.000 de rezultate. Traduc simplu acest lucru prin faptul că cineva se preocupă de digitalizarea materialelor tipărite şi încurajează generaţia digitală să citească. La aceeaşi căutare în limba engleză „online library“ vom avea nu mai puţin de 1.520.000.000 (da, un miliard…). Cineva doreşte să ne spună că lumea merge într-un anumit sens, important e să fim pregătiţi. Dar digitalizarea nu poate fi tot.
În aceeaşi măsură, nu cred că trebuie să cădem în extrema maniheizării unei întregi generaţii. Se fac eforturi enorme ca elevii să aibă platforme cu lecţii şi cărţi electronice la distanţă de un click, şi unii chiar se bucură de ele. Înainte de 1989 se citea mai multă carte pentru că nu aveau atâtea alternative. Şi astăzi se citeşte, dar problema, într-adevăr, e cum se citeşte, calitatea lecturilor.
Calitatea lecturilor influenţează calitatea scrisului, e adevărat, dar cu toate acestea continuăm să avem elevi olimpici la limba şi literatura română, să avem volume de poezie publicate la vârsta adolescenţei.
Prezenţa tinerilor în biserică, la nivelul întregii ţări, e mai bună decât în anii precedenţi, chiar dacă presa neagă acest lucru. Programele „Hristos împărtăşit copiilor“ sau „Alege şcoala!“ au schimbat percepţia multor tineri despre Biserică. De asemenea, unele parohii au pagini de internet, Facebook şi întreprind activităţi cu tinerii. Dar la fel de adevărat e că suntem sub potenţial. Probabil din cauza faptului că: tipurile de programe catehetice oferite nu sunt suficient de bine şi „agresiv“ prezentate; unii preoţi preferă să se lamenteze decât să caute să-şi dezvolte abilităţile de lucru cu tinerii, urmând cursuri de specialitate, observând îndeaproape viaţa lor şi încercând să creeze materiale pe înţelesul lor.
Modul de gândire şi de lucru al acestei generaţii ori îl urăşti, ori îl iubeşti. Să subliniem o primă realitate. Suntem tentaţi să arătăm cu degetul spre ei şi, mai mult, să-i denigrăm. Dascălii, într-un procent important, fac parte din ceea ce s-ar numi „digital immigrants“, în timp ce tinerii poartă numele de cod „digital natives“. Războiul e unul deschis. Adesea cei tineri ajung la informaţie înaintea profesorului. În faţa lor rezistă doar cei care se adaptează, care-i înţeleg şi care încearcă să transforme „handicapul“ digitalizării într-un avantaj.
Nu e spaţiu să dezvoltăm, dar la o primă vedere problema noastră e că generaţia actuală nu mai învaţă, în timp ce problema reală e că a început să înveţe aşa cum profesorii nu sunt neapărat pregătiţi să predea, au început să-şi piardă motivaţia. Tehnologia le-a modificat modul de percepţie. Nu mai vor clasicul discurs, vor interactivitate, vor seriozitate, vor noutate. Din această cauză mulţi elevi se ratează şi nu-şi găsesc busola. Aceşti tineri au nevoie de călăuzire, nu de critică negândită; să fie înţeleşi cum sunt, nu cum am vrea să fie (fără să renunţăm la idealul educaţional).
În încheiere, un scurt profil al celui pe care-l criticăm constant: nume de catalog, digital native; comod, dar rapid în căutarea informaţiei; găseşte informaţia, dar nu o poate optimiza printr-o evaluare calitativă; foarte tehnicizat, dar mai puţin speculativ; lecturi multe, dar superficiale; nu ţine la datele personale, le oferă cu uşurinţă oricărui site care-i făgăduieşte o doză de distracţie; curajos dar neprecaut; îi place să lucreze în echipă.