Mai învaţă elevii şcolii româneşti?

 „Copiii nu citesc, nu în­vaţă, nu sunt a­tenţi la ore!“, „co­piii se plictisesc la clasă, preferă smartphone-ul, nu cartea; Facebook-ul, nu di­a­lo­­gul! Copiii nu vor la bise­ri­că!“, se conturează reproşurile a­dulţilor la adresa tinerelor vlăs­tare. Cine sunt aceşti copii? Oa­re nu sunt ai noştri, fii sau e­levi? Nu sunt ei fructul e­du­ca­ţiei noastre? Ce ne scapă, to­tuşi? Să fie această generaţie cea mai „altfel“ dintre ge­ne­ra­ţi­i­le ultimelor două milenii; cea mai prăpăstioasă şi fără viitor? Majoritatea e tentată să spună „da“. Or, tocmai această certi­tu­­dine ne împinge la o nouă re­fle­­xie asupra tinerei generaţii şi îndeosebi a cât de justificate sunt acuzele ce i se aduc. Iată câ­teva dintre cele mai frec­ven­te reproşuri:

„Elevii nu citesc!“ Din dis­cu­ţi­ile cu profesorii şi din consta­tă­rile personale elevii par să nu mai citească. Cu toate acestea dacă-i observăm îndea­proa­pe, sunt permanent cu ochii în te­lefon, tabletă sau laptop. Ce fac ei acolo? Ce-au descoperit ei a­colo? Se joacă? Unii da; dar nu toţi! Paradoxal, citesc şi-şi exer­sea­ză abilităţile informatice.

„Elevii nu ştiu să scrie!“ E greu să scrii în limba ro­mâ­nă, cu atât mai mult cu cât lec­­turile tale sunt minimale. Cul­tura SMS e chiar periculoa­să. O parte din generaţia tâ­nă­ră tinde să reducă scrisul la pres­­curtări: „np, k, pm, lov, besk, pwp, sal, :) etc., tradus: „ni­cio pro­blemă, bine, pe mâi­ne, îmi pla­ce sau te iubesc, sim­pa­­tic, te să­rut, te salut, drăguţ“ etc.

„Elevii nu merg la biserică!“ Chiar dacă zeci de copilaşi se îm­părtăşesc duminică de du­mi­­nică, adolescenţii sunt cam scumpi la vedere. Unde sunt ei? Timpul lor este ocupat de game-uri, reţele de socializare, party-uri, sport, şi mai puţin Biserică.

Cum stau lucrurile de fapt? E limpede că generaţia tineri­lor de azi are specificităţile ei. Re­fuz să cred, totuşi, că e ca­tas­­tro­fală. Paşi spre metodele mo­derne de predare, învăţare şi pregătire a materialelor di­dac­tice în format digital se fac în­că de la sfârşitul anilor 90. La un simplu „Google search“, cu­vântul-cheie „bibliotecă digi­ta­­lă“ indică 114.000 de rezultate. Traduc simplu acest lucru prin faptul că cineva se preo­cu­pă de digitalizarea materia­le­lor tipărite şi încurajează gene­ra­ţia digitală să citească. La a­ce­eaşi căutare în limba engleză „online library“ vom avea nu mai puţin de 1.520.000.000 (da, un miliard…). Cineva doreşte să ne spună că lumea merge în­tr-un anumit sens, important e să fim pregătiţi. Dar digita­li­za­rea nu poate fi tot.

În aceeaşi măsură, nu cred că trebuie să cădem în extrema ma­niheizării unei întregi gene­ra­ţii. Se fac eforturi enorme ca e­levii să aibă platforme cu lec­ţii şi cărţi electronice la distan­ţă de un click, şi unii chiar se bucură de ele. Înainte de 1989 se citea mai multă carte pentru că nu aveau atâtea alternative. Şi astăzi se citeşte, dar proble­ma, într-adevăr, e cum se ci­teş­te, calitatea lecturilor.

Calitatea lecturilor influ­en­ţea­ză calitatea scrisului, e ade­vă­rat, dar cu toate acestea con­ti­­nuăm să avem elevi olimpici la limba şi literatura română, să avem volume de poezie pu­bli­­cate la vârsta adolescenţei.

Prezenţa tinerilor în bise­ri­că, la nivelul întregii ţări, e mai bună decât în anii precedenţi, chiar dacă presa neagă acest lu­cru. Programele „Hristos îm­păr­tăşit copiilor“ sau „Alege şcoa­la!“ au schimbat percepţia mul­tor tineri despre Biserică. De asemenea, unele parohii au pa­gini de internet, Facebook şi în­treprind activităţi cu tinerii. Dar la fel de adevărat e că suntem sub potenţial. Probabil din ca­uza faptului că: tipurile de pro­grame catehetice oferite nu sunt suficient de bine şi „agresiv“ prezentate; unii preoţi pre­fe­­ră să se lamenteze decât să ca­ute să-şi dezvolte abilităţile de lucru cu tinerii, urmând cursuri de specialitate, observând în­deaproape viaţa lor şi încercând să creeze materiale pe în­ţelesul lor.

Modul de gândire şi de lucru al acestei generaţii ori îl urăşti, ori îl iubeşti. Să subliniem o pri­mă realitate. Suntem tentaţi să arătăm cu degetul spre ei şi, mai mult, să-i denigrăm. Das­că­lii, într-un procent important, fac parte din ceea ce s-ar nu­mi „digital immigrants“, în timp ce tinerii poartă numele de cod „digital natives“. Răz­bo­iul e unul deschis. Adesea cei ti­neri ajung la informaţie îna­in­tea profesorului. În faţa lor re­zistă doar cei care se adap­tea­ză, care-i înţeleg şi care în­cear­­că să transforme „handicapul“ digitalizării într-un avantaj.

Nu e spaţiu să dezvoltăm, dar la o primă vedere problema noas­tră e că generaţia actuală nu mai învaţă, în timp ce pro­blema re­ală e că a început să înveţe aşa cum profesorii nu sunt ne­a­pă­rat pregătiţi să predea, au în­ceput să-şi piardă motivaţia. Teh­nologia le-a mo­dificat mo­dul de percepţie. Nu mai vor cla­sicul discurs, vor interactivi­ta­te, vor seriozitate, vor nouta­te. Din această cauză mulţi elevi se ratează şi nu-şi găsesc bu­sola. Aceşti tineri au nevoie de călăuzire, nu de critică ne­gân­dită; să fie înţeleşi cum sunt, nu cum am vrea să fie (fă­ră să renunţăm la idealul educaţional).

În încheiere, un scurt profil al celui pe care-l criticăm constant: nume de catalog, digital na­tive; comod, dar rapid în că­u­­tarea informaţiei; găseşte in­for­­maţia, dar nu o poate opti­mi­­za printr-o evaluare calitati­vă; foarte tehnicizat, dar mai pu­ţin speculativ; lecturi multe, dar superficiale; nu ţine la da­te­le personale, le oferă cu uşu­rin­ţă oricărui site care-i făgă­du­ieşte o doză de distracţie; cu­ra­­j­os dar neprecaut; îi place să lu­creze în echipă.