Maica Domnului, modelul ascultării de Dumnezeu
Sărbătoarea Bunei Vestiri ne pune înainte un model desăvârşit de ascultare care a inspirat în Biserică o categorie aparte de slujitori şi trăitori numiţi isihaşti sau părinţi duhovniceşti nevoitori. În cele ce urmează încercăm să vedem cum se leagă procesul de despătimire de evenimentul consemnat în Sfânta Scriptură, Buna Vestire.
Sinaxarul praznicului Bunei Vestiri spune că Dumnezeu, Care poartă de grijă neamului omenesc ca un Părinte plin de dragoste, văzând făptura mâinilor Lui înrobită şi chinuită de diavol şi împinsă către patimile cele mai de jos, a trimis pe Fiul Său Cel Unul Născut ca să mântuiască neamul omenesc din mâinile diavolului. A voit ca acest lucru să rămână ascuns de diavol şi l-a trimis pe Arhanghelul Gavriil la Sfânta Fecioară. Acesta i-a grăit: „Bucură-te ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine!“ Aceea l-a întrebat: „Cum va fi mie aceasta?“ Şi el a zis: „Duhul Sfânt va veni asupra ta, şi puterea celui Preaînalt te va umbri“. Iar Fecioara Maria a zis: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul Tău“. Şi îndată cu acest cuvânt S-a zămislit în preacuratul ei pântece Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi au văzut în ascultarea Fecioarei Maria de voinţa lui Dumnezeu şi încuviinţarea „Fie mie după cuvântul Tău“ punctul de cotitură al istoriei umane. Momentul în care neamul omenesc s-a ridicat, prin cel mai sfânt reprezentant al lui, Fecioara Maria, din păcat şi din neascultare. Dumnezeu a vrut vindecarea şi mântuirea neamului omenesc, iar Fecioara Maria s-a făcut ascultătoare voinţei lui Dumnezeu.
Fecioara Maria, precursoarea monahilor isihaşti
Voia Născătoarei de Dumnezeu s-a supus desăvârşit voii lui Dumnezeu. Sfinţii Grigorie Palama şi Teofan al Niceei au văzut în smerenia Fecioarei Maria, în starea ei de nepătimire şi în supunerea faţă de voia lui Dumnezeu o întrupare desăvârşită a idealurilor monahilor. Ei au spus că Fecioara Maria este premergătoarea isihaştilor, a călugărilor care căutau liniştirea sufletului şi biruirea patimilor, iar unii autori au vorbit chiar de o viaţă isihastă a Născătoarei de Dumnezeu. Părinţii Bisericii spun că Maica Domnului ar fi locuit de la vârsta de 6 ani până la momentul Bunei Vestiri în Sfânta Sfintelor a Templului din Ierusalim, unde a fost hrănită de îngeri şi prin lucrarea harului a fost curăţită treptat de toate urmările pătimitoare ale păcatului strămoşesc. Sfântul Teofan al Niceei spune că Maica Domnului s-a unit cu Dumnezeu mai înainte ca Dumnezeu să se unească cu ea, adică mai înainte de momentul zămislirii Fiului lui Dumnezeu. Şi Sfântul Grigorie Palama acordă o importanţă atât de mare Maicii Domnului, încât spune că orice har care este împărtăşit Bisericii de către Dumnezeu nu este despărţit de Maica Domnului.
„Ascultarea îl face pe om viu“
Sfântul Dimitrie, Mitropolitul Rostovului, vede mântuirea neamului omenesc prin aceste două momente: voinţa lui Dumnezeu ca omul să fie ridicat şi încuviinţarea omului ca el să fie ridicat de Dumnezeu. Mitropolitul mai arată că modelul Bunei Vestiri, în care Dumnezeu binevoieşte, iar Fecioara Maria îşi manifestă voinţa în acord cu vrerea lui Dumnezeu, este aplicabil vieţii fiecărui credincios. „Întru Bună Vestirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, întruparea Cuvântului lui Dumnezeu s-a făcut cu bunăvoirea lui Dumnezeu Tatăl şi prin umbrirea şi lucrarea Sfântului Duh şi cu împreunăvoinţa Cuvântului. Întru Bună Vestire, voinţa Preacuratei Fecioare a fost împreunată cu voinţa Domnului, că a răspuns îngerului: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău!“, spune sfântul mitropolit. Tot el mai arată că omul are două posibilităţi: ascultarea şi neascultarea. Neascultarea de Dumnezeu îl face pe om nelucrător şi mort, nelucrător chiar şi pentru propria mântuire. Ascultarea îl face viu. „Su-fletul, până nu se desparte de Dumnezeu prin păcate, este viu şi lucrător, dar cum se smulge de la Dumnezeu, prin căderea în păcate, îndată se face mort şi nelucrător“, completează mitropolitul. Miza sfinţilor nevoitori a fost tocmai cunoaşterea voii lui Dumnezeu şi lepădarea de voia proprie, iar în acest demers ascetic, numele Fecioarei Maria este invocat neîncetat. Sfântul Calist Patriarhul spune că prin ascultarea de voia lui Dumnezeu şi golirea de sine omul este viu. Sfântul deplânge situaţia oamenilor, căci foarte puţini se interesează să îşi ţină sufletul viu. Fiind nepăsători faţă de cele sfinte, faţă de porunci şi de faţă lucrarea duhovnicească, au sufletul mort. Pe aceştia îi aseamănă cu mormintele văruite, care sunt frumoase în exterior, dar pline de stricăciune înlăuntrul lor. „Mulţi au sufletul mort în trupul viu, ca şi cum ar fi îngropaţi în mormânt. Mormânt trupul, mort sufletul, mormântul umblă, chiar sufletul dintr-însul este neînsufleţit, adică fără Dumnezeu, pe Dumnezeu neavându-L într-însul, că trupul cel viu poartă întru el pe sufletul cel mort“, spune Calist Patriarhul. Sfinţii îndeamnă pe om să cugete la Născătoarea de Dumnezeu, că ea este nedespărţită de Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu. În acest chip mintea omului trebuie să aibă tot timpul pe Hristos. Cugetul să mediteze la Hristos, iar inima să cheme neîncetat în rugă-ciune numele Lui dumnezeiesc: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-mă!“ Sfântul Teolipt al Filadelfiei spune că sufletul fără Hristos nu numai că nu mai viază, dar este sfâşiat permanent de patimile cele mai întunecate, tras în abisul negru şi fără fund al păcatelor. „Apusul soarelui aduce noaptea. Retragerea lui Hristos din suflet aduce întunericul patimilor şi fiarele cele nevăzute îl sfâşie. Când răsare soarele, fiarele se strâng în ascunzişurile lor. Răsare Hristos pe cerul cugetului care se roagă, şi toată alipirea lumească se depărtează şi dragostea de trup dispare. Iar mintea porneşte la lucrul ei, adică la meditarea celor dumnezeieşti până seara“, spune Episcopul Filadelfiei. Sfântul Isaac Sirul spune că nu trebuie să căutăm departe pentru a ieşi din păcate şi a ne înălţa, căci Hristos este prezent prin Botez în locul cel mai tainic al omului, în inima sa. „Sârguieşte-te să intri în cămara ta cea dinlăuntru şi vei vedea cămara cerească. Căci una sunt aceea şi aceasta, şi prin o singură intrare le vei vedea pe amândouă. Scara Împărăţiei aceleia este ascunsă înăuntrul tău, adică în sufletul tău. Scufundă-te deci în tine ca să ieşi din păcat şi vei afla acolo trepte pe care vei putea să urci“, arată Isaac Sirul.
„Faptele iubirii de plăcere sunt şterse de Hristos“
Sufletul este distrat de la lucrarea şi ţelul lui de veacul înşelător şi trecător, de inerţia lumii sau de spectacolul ei. Sfinţii arată că veacul trecător este o ispită puternică pentru om, pe care puţini reuşesc să o biruie. Ocupaţiile şi bucuriile lumeşti asfixiază viaţa duhovnicească. Adesea Părinţii deplâng şi pe monahii care au fost seduşi de lume, care s-au risipit în mulţimea grijilor lumeşti, chiar pentru un timp scurt. „Şi aşa viaţa monahului trece fără de folos în ocupaţii lumeşti, care îşi sapă amintirea lor în cugetare, precum picioarele omului urma în zăpada pe care o calcă“, spune Sfântul Teolipt. Chiar şi lucrurile aparent inofensive pot fi vătămătoare, prin urmele care le lasă în mintea omului, urme care îi reamintesc la rugăciune sau în timpul unei lucrări duhovniceşti de ce are de făcut, că trebuie să plece în alt loc, sau să vorbească cu cutare persoană. Sfântul Teolipt adaugă totuşi pe un ton optimist că nu numai călugării, dar şi cei din lume se pot vindeca de veacul trecător. „Urma picioarelor în zăpadă se şterge când răsare soarele sau dispare când se revarsă apa. Iar amintirile săpate în cuget de aplecarea şi de faptele iubirii de plăcere sunt şterse de Hristos, Care răsare în inimă prin rugăciune, şi de ploaia lacrimilor din umilinţă“.