Maica Domnului se roagă cu lacrimi pentru noi

Scopul tuturor scopurilor este îndumnezeirea. Dar nu o îndumnezeire abstractă, impersonală, o încărcare de puteri dumnezeiești, ci îndumnezeirea ca unire cu Dumnezeu după asemănarea Sfintei Treimi, ca să avem fericirea supremei iubiri, după cum Tatăl Îl iubește pe Fiul nu ca să primească dragostea Lui, ci ca să-L bucure pe Sfântul Duh. Atât de mult ne iubește Dumnezeu, încât ne-a creat ca să fim tot atât de fericiți pe cât este El prin iubirea treimică. La această fericire nu se poate ajunge decât dacă ne umplem în întregime de Dumnezeu, ca să-L iubim pe El mai mult decât pe noi înșine.

Astăzi, această iubire necreată, dar îndreptată către creaturi, ajunge la o culme a culmilor: la împlinirea ei mai presus de absolut. Fără această împlinire de azi am fi fost în îndoială dacă am putea vreodată să ajungem la scopul lui Dumnezeu. Astăzi, Domnul Hristos ia sufletul Maicii Sale, apoi o învie și o înalță la Tronul Sfintei Treimi, făcând-o asemenea lui Dumnezeu, devenind tot ce este El din fire, dar după har. Maica Domnului este făptura care nu are fire dumnezeiască, dar are deplinătatea modului de a fi și a lucra al lui Dumnezeu. Tot ce are și este Dumnezeu are și este Maica Domnului, prin har, dar nu printr-un har impersonal, venit din neant, ci prin Fiul său.

Și am putea să numim îndumnezeirea și altfel. Am putea să o numim și o înfeciorire mai presus de feciorie, fiindcă asemănarea cu Tatăl sau îndumnezeirea este, în esența ei, fecioria și de aceea o numim pe Maica Domnului nu doar fecioară, ci pururea sau veșnic Fecioară, ceea ce este cu mult mai mult decât permanent, dar numai în timp fecioară. Dumnezeu Tatăl, mai înainte de timp și veșnicie, a născut feciorelnic, fără mamă, pe Fiul Său și a purces feciorelnic pe Duhul Sfânt, ca Duhul să Se odihnească în Fiul.

A avea feciorie înseamnă ca dragostea să fie absolută

Fecioria înseamnă a nu avea nimic desfrânat, nimic care să ne despartă de dorirea Mirelui nostru și a nunții mistice treimice cu Dumnezeu. A avea feciorie înseamnă ca dragostea să fie absolută, să nu aibă nici o plăcere de sine, ci totul din dorul de Celălalt, de Cel care poate fi pururea iubit cu o iubire netrecătoare și Care poate răspunde cu aceeași iubire.

Dumnezeu a creat feciorelnic întreaga zidire, fiindcă nu a făcut-o pentru plăcerea proprie și nici având nevoie de ea, ci fiindcă a vrut să ne facă pe noi fericiți cu fericirea dragostei Lui. Ne-a iubit atât de mult, încât ne-a permis să nu-L iubim doar pentru a putea iubi cu adevărat, adică în libertate.

Dar Adam a ales să nu facă voia lui Dumnezeu, să nu-L iubească pentru El, ci să vrea să se îndumnezeiască furând darul, când nu era pregătit prin exer­ci­țiul feciorelnicei ascultări de dorința Celui iubit. Astfel nu a ajuns la țelul ultim, fiindcă a vrut să se îndumnezeiască prin el și pentru el însuși, egoist, căzând de la fecioria iubirii și denaturând îndumnezeirea într-o preacurvie, într-o cădere în egoism. De ce, însă, să suferim și noi cu el?

Nu din cauza păcatului stră­mo­șesc propriu-zis, care era păcatul personal al lui Adam și al Evei, ci din cauza transmiterii stricăciunii - care i-a urmat lui și, din această cauză, este numită și ea păcat strămoșesc. Firea lor, căzând din unirea personală cu Dumnezeu, și-a stricat modul de lucru, pervertindu-se prin plăcerea de sine și pierzându-și fecioria ontologică. Și fiindcă Adam și Eva au ales, fără să se sfătuiască cu Dumnezeu, împotriva voii Lui, să se împreuneze prin plăcere - adică nu doar o plăcere de sine sufletească, ci și una trupească - au zămislit urmași uitând de Dumnezeu, stare pe care ne-au transmis-o și nouă. Și fiindcă ruperea de Dumnezeu, Viața noastră, este moartea, ne-au transmis și moartea.

La plinirea vremii, a zidit pe Apărătoarea și Izbăvitoarea noastră

Dar cum dragostea lui Dumnezeu este mai tare ca moartea, El a ales ca, la plinirea vremii, să o zidească pe Apărătoarea și Izbăvitoarea noastră, știind că numai ea, din toate făpturile, va alege dragostea absolută și absolut feciorelnică. De aceea, deși știa că va avea o dragoste mai înflăcărată decât a serafimilor, a ales să o facă om și nu orice om, ci femeie, ca să poată primi Trup de la ea, având față de ea cea mai mare apropiere: maternitatea feciorelnică, primind tot ce este omenesc de la ea, ca să devină dator să-i dăruiască tot ce este dumnezeiesc, și, prin ea, tuturor.

În și prin această iubire a ei, în care nu era implicat nimic egoist sau senzual, Mântuitorul S-a putut întrupa feciorește, nu numai din punct de vedere trupesc, ci și duhovnicesc, fiindcă sufletul Maicii Domnului nu s-a clintit cu mintea de la iubirea ei feciorelnică pentru Dumnezeu către plăcerea sufletească de sine a slavei deșarte: „Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile” (Luca 1, 48). În ea totul era dragostea supremă a Sfintei Treimi și atunci Dumnezeu S-a întrupat din ea feciorește și a desființat în Sine și în ea legea nașterii prin plăcere, care aduce moartea, prin care moartea osândește firea. Putea să ia o fire nestricăcioasă, fiindcă știm că stricăciunea a venit prin plăcere, dar a ales să primească și stricăciunea, ca să ne vindece pe noi de stricăciune. A ales și moartea ca să o prefacă într-o foarte bună slujnică ce ne pregătește pentru viață. Dacă mai înainte păcatul, prin plăcere, ne omora firea, acum noi, prin durere lipsită de egoism, primim de la Dumnezeu moartea ca să omorâm păcatul.

Astfel că Mântuitorul ne-a dat o altă lege de „înmulțire”, nu trupește, ci duhovnicește, prin unirea cu Dumnezeu în Sfântul Botez. Iar cine, prin pătimiri pentru El, se luptă cu egoismul capătă o naștere de sus și folosește moartea spre osândirea păcatului și dobândirea îndumnezeirii.

Dacă nu credem că înviem, nu putem crede în îndumnezeire

Mântuitorul a venit pe pământ ca să ne predea îndumnezeirea, astfel că toată viața și moartea Lui, toate învățăturile Lui ne-au dus la credința că vom învia, fiindcă, dacă nu credem că înviem, nu putem crede în îndumnezeire, pentru că îndumnezeirea e fără margini, astfel că o îndumnezeire strict în viața de aici nu e îndumnezeire, ci o farsă cu numele de îndumnezeire, cum promit religiile păgâne și cum va vrea să ne ofere antihrist. De aceea, Mântuitorul a vrut să ne arate că El poate folosi firea așa cum o știm, dar să o ducă dincolo de ceea ce știm. A spus cuvinte care s-au împlinit, de exemplu, căderea Ierusalimului, ca să înțelegem că, așa cum Dumnezeu nu a mințit în pri­vin­ța lui, tot așa nu a mințit când a spus: „Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25). Și a înviat și pe fiul văduvei, și pe fiica lui Iair și, ca o culme a învierii unui trup sufletesc, l-a înviat pe Lazăr, descompus după patru zile, ca să ne învețe că, indiferent cât de descompuși am fi, cât de mult va dura de la moartea noastră la sfârșitul lumii, tot vom învia.

Dar n-a oprit la Lazăr minunea învierii. După aceea, S-a ­înviat pe Sine, ceea ce este mai mult decât învierea lui Lazăr ­(care, după niște ani, a murit din nou), fiindcă Și-a înviat Trupul cu proprietăți duhovnicești, trecând prin uși, făcându-se văzut și nevăzut etc. Apoi S-a înălțat cu Trupul la tronul Sfintei Treimi, ca să arate că nu Învierea este finalitatea, ci doar trecerea către îndumnezeire; că finalitatea e unirea cu Dumnezeu. Și de acolo a pogorât Sfântul Duh, ca să ne arate că Sfântul Duh a îndumnezeit toate cetele sfinților.

Toți sfinții, deși s-au sfințit, au murit și încă n-au înviat

Cu toate acestea, toți sfinții, deși s-au sfințit, au murit și încă n-au înviat. E adevărat că unii au sfinte moaște, iar sfintele moaște sunt parțial nestricate, parțial stricate, ca să ne învețe că până la învierea de apoi mai este vreme, dar și că în ele viază duh de Înviere. Astfel că Hristos a înviat într-un mod cu totul neobișnuit. Totuși, mai era ceva încă neîmplinit în Înviere și în încredințarea noastră ontologică în ea, și anume era nevoie ca alt­cineva decât Dumnezeu-omul, un om numai cu fire omenească, să învie întocmai ca El, ca să știm că o astfel de înviere este posibilă pentru toți muritorii. De aceea ne-a adus tuturor, prin Sfinții Apostoli, experierea învierii depline a Maicii Domnului, ca să înțelegem că nu numai Dumnezeu, Care nu poate muri și e viața tuturor, poate învia duhovnicește cu Trupul luat din ea, ci și un om care nu e Dumnezeu după fire, ci după har, un om îndumnezeit, poate învia dumnezeiește.

Maica Domnului nu are sfinte moaște

De aceea Maica Domnului nu are sfinte moaște, fiindcă nu a înviat cu învierea lui Lazăr, cu trup sufletesc, ci cu Învierea lui Hristos, cu trup duhovnicesc, purtător al îndumnezeirii. Dar fiindcă Mântuitorul a primit Trupul Său nestricăcios din trupul ei feciorelnic, Trupul Său este și al ei, în chip tainic, astfel că oriunde se află anafora, din care se ia Agnețul ce se preface în Sfântul Său Trup, se află și simbolul trupului ei.

Era pecetluit mormântul ei și trupul i-a trecut prin pecete, prin piatră, înălțându-se la cer. Deci nu numai că Maica Domnului a înviat duhovnicește, dar s-a înălțat la cer lângă tronul Sfintei Treimi, parcurgând întreg intervalul de la om la Dumnezeu prin iubire, devenind întocmai la feciorie cu fecioria Tatălui, dar nu prin Sine, ca Hristos, ci prin Fiul Său. De aceea, ca să semene în toate cu Fiul său, și ea a venit conform tradiţiei la Sfinții Apostoli, după moarte, mâncând împreună cu ei și dându-ne obiceiul Panaghiei, al ridicării pâinii, numită Atotsfânta, după numele ei.

Despre ea știm atât de puține din cauza smereniei ei - în realitate, după Înălțarea Domnului, la ea veneau Sfinții Apostoli, pe ea o întrebau ce e bine să scrie în Sfintele Evanghelii, în Fapte și în Epistolele lor. Ea îi povățuia în lucrarea aceasta, ascunzând, însă, totul despre ea însăși, fiind­că a vrut să se vorbească numai despre Fiul ei în Scriptură, îngăduind ca despre sine să fie consemnate numai câteva repere esențiale, fără de care nu s-ar fi putut explica pe deplin viața lui Hristos.

Duhul Sfânt, Care a ascultat de smerenia roabei Sale, împlinindu-i dorința de a nu se scrie prea multe despre ea, totuși, pentru binele nostru, după ce Maica Domnului și-a împlinit nunta mistică în ceruri, le-a descoperit Sfinților Părinți cele ce n-au fost scrise în Sfânta Evanghelie. Și anume: deși la nașterea lui Hristos nu a suferit durere, fiindcă L-a zămislit fără plăcere, totuși la nașterea noastră în Hristos, la picioarele Mântuitorului răstignit, a suferit durerile nașterii pentru noi toți, antidotul plăcerilor noastre păcătoase: „Și prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi” (Luca 2, 35).

Prin aceasta s-a făcut asemenea Fiului său și în moarte, și în suferință, și în părăsirea dumnezeiască pentru noi - „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” (Marcu 15, 34), aceasta fiind și pricina pentru care Mântuitorul ne-a încre­dințat ei, prin Sfântul Apostol Ioan - „Femeie, iată fiul tău!” (Ioan 19, 26).

Fecioria subțiază simțirea

Ea nu a fost niciodată des­păr­țită în simțire de Fiul său, chiar dacă Fiul nu mai era în pântecele ei, fiind, însă, în inima ei, cris­tel­nița de taină a Sfintei Biserici, printr-o legătură pe care nici un pământean n-o poate explica, fiindcă nici un pământean nu o poate experimenta, neavând un trup atât de subțire, de duhovnicesc ca al ei. Fecioria subțiază simțirea, face transparentă inima, delicată și simțitoare a toate, în toate văzându-L pe Dumnezeu Care pe toate le poartă. Nimeni nu poate înțelege, așadar, cum Îl simțea Maica Domnului pe Fiul său și cum a simțit ea părăsirea pe care o simțea Fiul său pentru noi. De aceea, prima care L-a văzut pe Fiul înviat, după cum spune Sfântul Ierarh Grigorie Palama, a fost Maica Domnului. L-a văzut înviat, a luat duh de înviere și a tăcut, fiindcă nimeni nu ar fi crezut o mamă dacă ar fi mărturisit că a înviat Fiul ei.

A tăcut și a devenit ca cealaltă Marie, stând la picioarele Domnului, alegându-și partea cea bună sau contemplația feciorelnică spre îndumnezeire. De aceea, deși e vorba de sora Martei, totuși această Evanghelie se citește la fiecare praznic al Maicii Domnului, căci ea, chiar mai presus de sora lui Lazăr, stă la picioarele lui Hristos și și-a ales partea cea bună, contemplația dumnezeirii și rugăciunea cu vărsare de sânge și durere pentru ceilalți.

Cu toții știm că suntem fiii lacrimilor Maicii Domnului. De ce? Sfântul Cuvios Macarie cel Mare s-a întâlnit cu un înger al Domnului și l-a întrebat: „Care din sfinți este mai milostiv către om, ca să se roage necăjitul om la dânsul?” Iar îngerul i-a răspuns: „Toți Sfinții sunt milostivi către oameni. [...] Dar mai cu seamă Doamna noastră și Stăpâna Născătoare de Dumnezeu [...] că numai pentru rugăciunile și mijlocirea ei se află lumea până astăzi”. Iar Maica Domnului se roagă cu lacrimi pentru noi. Dacă pe vremea acelor sfinți mari lumea era ținută de lacrimile Maicii Domnului - cu atât mai mult azi, când suntem atât de robiți de egoism.

Nici o rugăciune fără invocarea ei

Să nu deznădăjduim că nu putem să ne lăsăm de păcate, dar nici să nu uităm că o avem pe Maica Domnului. Nici o rugăciune să nu ne fie fără ea. Sfinții au totul, fiindcă Îl au pe Hristos, dar totuși le lipsește ceva, nefiind încă împliniți: nu ne au pe noi, uniți cu ei în Hristos. Atât de mult ne iubesc sfinții, încât nu se bucură cu totul de frumusețile Raiului, căci nu le sunt depline fără noi. Ne așteaptă pe noi ca să primim și noi Împărăția cerurilor - la marginea inimii fiecăruia dintre noi, toți sfinții stau cu răsuflarea tăiată, așteptând un singur lucru: să ne deschidem inima, prin Sfânta Spovedanie, să o golim de păcate, ca să intre în ea Hristos cu îndumnezeirea Lui. Dar noi refuzăm, astfel că ușa inimii ni s-a ruginit, blocându-i-se încuietorile. Dar, totuși, există ceva care o descuie, și anume lacrimile Maicii Domnului.

Maica Domnului, având mai mult decât toți durerea aceasta, că nu suntem cu toții mântuiți, și plângând neîncetat pentru noi, are și ea o nevoie în deplinătatea Împărăției cerurilor: ca noi să deschidem ușa inimii, să intre Fiul ei, prin ea, în noi și, odată cu El, și ea cu toți sfinții. Vrea să ne dea îndumnezeirea, ca să fim fericiți - nevoia ei e fericirea noastră. Dar fiindcă Fecioara, pe cât de puternică este, pe atât de delicată, nu ne forțează, ci, doar dacă îi dăm voie, ne ajută. Aceasta este Împărăteasa lumii, care ascultă de Dumnezeu, dar și de noi, fiindcă totdeauna a fost ascultătoare și pe pământ, și în ceruri.

Așadar, să ascultăm și noi de dânsa - „Mama Lui a zis celor ce slujeau: «Faceți orice vă va spune»” (Ioan 2, 5) - și să ne rugăm ei. Nu putem să fim virtuoși, nu putem să ne îndumnezeim, dar o avem pe ea, care le are pe toate și e atât de puternică, încât, dacă vrem, ne duce acolo unde vrem, acum sau dincolo. Să nu o părăsim. Totdeauna să fim pururea în legătură cu ea. Ea e acolo unde e Domnul, de aceea i se spune „Maica Domnului”, fiindcă întotdeauna sunt împreună. Astfel că, dacă vrem să fim și noi cu Domnul, să fim cu dânsa și ea împlinește tot, inclusiv unirea cu El. Niciodată să nu încercăm să-i despărțim, zicând ca unii oameni neînțelegători: „N-am nevoie de Maica Domnului mijlocitoare, există un singur mijlocitor - Hristos”. Această hulă e dezmințită de însăși Sfânta Scriptură care zice: „Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri, mul­țu­miri, pentru toți oamenii”
(1 Timotei 2, 1).

Hristos Își cinstește părinții și îi iubește cu o iubire cum nici un fiu n-a avut. „Le era supus” atunci, spune Sfânta Evanghelie (Luca 2, 51), le e supus și acum. De aceea, nu-L putem despărți pe Domnul de Maica Domnului. Evanghelia spune: „Și de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu? Că iată, cum veni la urechile mele glasul salutării tale, pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu” (Luca 1, 43-44). Deci unde-i Maica e și Domnul. De ce să renunțăm la cinstea aceasta de a veni la noi Maica Domnului nostru și de săltarea noastră de prunci?

Să ne apropiem, așadar, de Dumnezeu prin ea, ca prin po­că­in­ța noastră stropită cu lacrimile Maicii Domnului, care sunt agheas­ma cea mică, și cu agheasma cea duhovnicească a rugăciunilor ei, să putem să-L lăudăm, îndumnezeindu-ne cu totul, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh - Dumnezeu, în veci.