Maica Marina a învăţat 120 de măicuţe de la Selbitz să picteze icoane

Cu mulţi ani în urmă, la vremea sărbătorilor şi a dalbelor ninsori, la Mănăstirea Dintr-un Lemn, am cunoscut-o pe maica Marina, o fiinţă a cărei profunzime spirituală m-a impresionat încă de la primele noastre discuţii. De zece ani trăieşte la Nürnberg, unde are o ascultare dragă sufletului ei, aceea de îndrumătoare a Şcolii de pictură bisericească "Sfântul Evanghelist Luca", în cadrul Mitropoliei Române pentru Europa Centrală şi de Nord. După ce a încondeiat ouă cu motive religioase şi i-au fost expuse ani de zile la Berlin, după ce a pictat integral iconostasul Bisericii Româneşti de la Stuttgart, maica Marina a învăţat 120 de călugăriţe evanghelice de la Selbitz să picteze icoane bizantine.

Când aţi simţit că v-a prins mirajul picturii biserceşti şi cât de lung a fost drumul până la prima lucrare pe care aţi realizat-o? Din cât îmi aduc aminte, încă pe băncile şcolii îmi plăcea tot timpul să "mâzgălesc" ceva cu creionul. Era un neastâmpăr pe care-l aveam, dar care îmi dădea o bucurie interioară şi o împlinire nedefinită. La vârsta aceea nu realizam că este Darul lui Dumnezeu. Abia după ce am intrat în mănăstire, la 20 iulie 1981, am conştientizat acest lucru. Acum aş putea spune că după cel mai mare dar pe care-L face Dumnezeu omului, de a-L cunoaşte, de a i se descoperi, pentru mine al doilea mare har mângâietor este acesta al zugrăvirii icoanelor. Acesta umple inima de o negrăită bucurie atât în timp ce se zugrăveşte icoana, dar mai cu seamă la sfârşit, când deja vorbeşti cu ea. Icoana este rugăciunea care coboară haric prin mâna pictorului, pentru ca mai apoi să devină rugăciune în faţa privitorului, pentru că "nu noi suntem cei care privim icoana, ci ea ne priveşte pe noi". Atât la început, cât şi în timpul realizării ei, pictorul are sentimentul că el stăpâneşte lucrarea respectivă, dar, pe măsură ce se apropie de capătul muncii, Domnul creşte, iar pictorul se micşorează. La capătul icoanei sale, artistul trebuie să se încline. Prima icoană am pictat-o în 1990. Până atunci lucram în mănăstire la diverse ascultări: pirogravură, iconiţe lipite pe lemn, ghidaj, grădină. În anul acela au venit doi restauratori pentru cele două icoane mari din clopotniţa mănăstirii. Aici aş putea spune că a fost începutul drumului meu în lumea icoanei. Monahia Epiharia Diaconeasa, vrednica şi neuitata stareţă a mănăstirii din vremea aceea, ştiind dorinţa mea, mi-a dat ascultare să stau în preajma restauratorilor în timpul lucrului. Asta a durat vreo două luni de zile. Îmi pregătisem singură câteva panouri, iar seara, după ce pictorii îşi terminau treaba, la rugămintea mea, au început să mă-nveţe primele noţiuni despre pictură. Şi aşa am lucrat doi ani icoane pictate în ulei, după care, tot prin rânduiala Proniei Divine, un alt pictor iconar a poposit la mănăstirea noastră pentru trei luni, timp în care am trecut la pictura în tempera cu emulsie de ou. Pe lângă modelele supreme ale oricărui pictor bisericesc, Mântuitorul Iisus Hristos şi Maica Domnului, ce alte surse de inspiraţie v-au călăuzit drumul înspre icoană? Întotdeauna am pictat cu mare bucurie şi nădejde Icoana Maicii Domnului cu pruncul în braţe, indiferent de poziţia în care se găsea. Apoi au urmat sfinţii cei mai cunoscuţi sau spre care înclină inima mai mult şi orice imagine sau figură de sfânt pe care şi-a dorit-o cineva. Dincolo de rigorile monastice, consideraţi că orice absolvent al unei şcoli de arte plastice poate aborda pictura bizantină? Aşa cum nu haina îl face pe om sau nu cel care a studiat teologia se poate numi teolog, tot aşa, nu înseamnă că toţi cei care au terminat o şcoală de arte plastice pot să lucreze icoane adevărate. Sinodul "Stoglav" din 1551 afirmă că icoana nu poate fi realizată ca lucrare eclesială decât numai de "mâini curate", ceea ce înseamnă că iconarului i se cere să fie smerit, blând, evlavios, să nu grăiască în deşert, să nu râdă (ca un inconştient), să nu fie beţiv, hoţ, ucigaş, să păzească plin de toată grija curăţia trupească şi sufletească. Pictorii trebuie să vină adeseori la părinţii duhovniceşti, să se sfătuiască întru toate cu ei şi să se spovedească, să trăiască plini de smerenie în post, în rugăciune şi în înfrânare. Având în vedere pegătirea practică a iconarilor şi slujirea misionară pe care aceştia şi-o asumă, Sinodul precizează că atunci când un ucenic oarecare va începe "să nu mai vieţuiască după rânduielile şi poruncile acestui Testament şi va trăi în necurăţie şi necinste, acela să fie îndepărtat de tot de la lucrarea icoanelor". Iconarul este "omul dorinţei" de a vedea faţa lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că el poartă în memoria inimii sale acea senzaţie naturală a sacrului. Astfel, putem face o paralelă între lucrarea iconarului şi slujirea liturgică a preotului, din care reiese că slujirea sfântă a zugrăvirii începe de la Apostoli, după cum ştim că Sfântul Evanghelist Luca a fost primul care a zugrăvit imaginea Fecioarei cu Pruncul. Preotul ne înfăţişează Trupul lui Hristos în slujbe prin puterea cuvintelor, iar zugravul o face prin imagini. Prin urmare, exigenţele de natură ascetică şi morală îi revin atât teologului sau părintelui duhovnicesc, cât şi artistului creştin. Ce trăiri aţi avut în faţa celei dintâi icoane pe care aţi pictat-o şi dacă mai ştiţi unde se află astăzi? Trăiri? Delicat lucru. Unei astfel de trăiri i se mai spune şi taină, iar taina inimii fiecăruia trebuie simţită, să te desfătezi cu ea în taină, nu trebuie explicată, căci, spunând despre ea, rişti să rămâi gol în inima ta. Când omul este convins de lucrarea lui Dumnezeu, în viaţa lui nu-i mai vine să dea explicaţii, ci în tăcerea inimii vorbeşte doar cu El. Cea dintâi icoană pe care am pictat-o o am şi acum şi o păstrez cu mare drag, aici, la Nürnberg, într-o vitrină din atelierul de pictură, este o iconiţă a Maicii Domnului - Dulcea sărutare - după modelul icoanei din Vladimir. Am înţeles că sunt monahi care pictează icoane ţinând post negru. Aţi putea să ne daţi câteva detalii despre acest lucru? Da, cunosc personal şi eu câţiva dintre aceştia pe care nu-i voi spune nominal. Sigur, ca orice alt lucru bun pe care-l face cineva în viaţă, dacă este însoţit de mai mult post şi rugăciune, roadele sunt mai vizibile. Aşa şi la icoană, unele sunt simţirile pe care le ai când pictezi cu stomacul plin şi cu totul altele când eşti adâncit în meditaţia dialogului dintre tine şi icoană, însoţit de post şi rugăciune. Cum vă spuneam şi la început, "icoana este rugăciunea care coboară haric...". Ce lucru minunat! Dar, la urma-urmei, totul este Har, El vine şi face totul întru noi. Omul, creatura lui Dumnezeu, este doar pionul prin care lucrează Harul. Şi de aceea nu trebuie să ne atribuim nouă înşine nici un merit, pentru că El vine şi îşi face lucrarea, dar, în acelaşi timp, împrumută mâinile noastre ca prin ele să se realizeze acel ceva. Ce realizări deosebite aţi avut pe când vă aflaţi la Sfânta Mănăstire Dintr-un Lemn şi care a fost continuarea desăvârşirii în pictura bisericească, după venirea la Nürnberg? În Mănăstirea Dintr-un Lemn am stat din 1981 până în 2000, când am venit la Nürnberg. Cu doi ani înainte de a veni în Germania, la Mitropolie, venem de la mănăstire înainte de Paşti la Berlin pentru a participa la diferite expoziţii de ouă încondeiate. Eu mă prezentam cu ouă pictate cu diferite motive religioase, îmbrăcate în foiţă de aur şi argint şi sigur că era interesantă întâlnirea cu diverşi artişti veniţi din împrejurimi, cunoştinţe noi, experienţe noi, dialog. După 2000, aflându-mă aici, expoziţiile au continuat în fiecare an în mai multe oraşe, în special din nordul Germaniei. În prezent, participarea la aceste expoziţii este tot atât de frumoasă şi de interesantă, însă a rămas oarecum pe locul doi din pricina timpului care-mi lipseşte. În jurisdicţia noastră, în prezent, Mitropolia Germaniei are 50 de parohii, însă numai şapte dintre ele sunt proprietate personală, fie cumpărate, fie construite din temelie (Nürnberg, Stuttgart, Viena, Offenbach, Landshud, Mannheim şi Berlin). La unele din acestea am fost solicitată să pictez icoanele din iconostas. La parohia noastră românească din Stuttgart, de exemplu, am pictat iconostasul în întregime, la altele, doar parţial. Nu pot decât să aduc mulţumire Bunului Dumnezeu pentru toate bucuriile pe care mi le-a hărăzit în viaţă prin intermediul icoanei. Şi-L rog în continuare să nu ia de la mine acest dar. Se spune că în toate comunităţile din diaspora oamenii sunt mai reci, mai puţini comunicativi. V-a afectat oarecum acest lucru? Nicidecum! Ce dai, aceea primeşti. Dacă dăruieşti celuilalt deschiderea şi ajutorul tău, el se va întoarce la tine cu dobândă. Pe la întâlnirile şi expoziţiile la care am participat nu m-am lovit de acei "oameni reci", cum li se spune în general nemţilor, ci, dimpotrivă, au o deschidere totală spre tot ce e frumos şi folositor. Şi-am să vă dau un exemplu elocvent: nu departe de mitropolie, la 150 km, există o comunitate monastică de 120 de măicuţe evanghelice, la Selbitz. Am fost chemată acolo încă din primii ani după ce am venit în Germania ca să le învăţ cum să picteze icoane bizantine. În ciuda faptului că ele au numai crucea în biserica lor, acum au şi o capelă pe care au împodobit-o cu icoane pictate de dânsele. Aşa că tainele lui Dumnezeu sunt mari şi nu le poate pătrunde mintea noastră omenească. Ce înseamnă pentru dumneavoastră acest dar al picturii cu care v-a învrednicit Dumnezeu? În primul rând, recunoştinţa pe care trebuie să i-o aduc Domnului pentru acest mare Har cu care m-a înzestrat. În toţi aceşti ani de când pictez, pentru mine icoana a fost şi rămâne rugăciune, împlinire, hrană, bucurie, salvare din diferite situaţii, impactul frumosului asupra simţurilor, asupra sufletului şi multe altele. Nu spune Dostoievski că "Frumuseţea va mântui lumea"? Aşa că omul este însetat de Frumuseţe! Or, pictorii de icoane nu au gândit decât la crearea acestei Frumuseţi. Frumuseţea icoanei nu stă în primul rând în fineţea desenului - cuvântul "iconar" înseamnă "scriitor de imagine", şi nu "pictor" -, ci în armonia care se degajă din întreg. Adevăraţii iconari nu reprezintă realitatea exterioară, ci pe cea spirituală, care este adevărul prin excelenţă. Vă este dor de obştea de la Dintr-un Lemn? Obştea de la Dintr-un Lemn a fost şi rămâne familia mea în care m-am născut duhovniceşte şi cu care am vieţuit 20 de ani. Nici nu pot spune că am sentimentul plecării mele de acolo. Aici sunt temporar, Dumnezeu ştie cât va trebui să mai stau şi, cu siguranţă, eu zic că tot acolo mă voi întoarce. Atât cu maica stareţă, cât şi cu celelalte măicuţe păstrez o legătură permanentă şi ori de câte ori ajung în ţară nu am cum să ocolesc casa mea spirituală. Aşa că, Slavă Domnului pentru toată ocrotirea şi purtare de grijă pe care ne-o arată fiecăruia dintre noi! Fiecare om în parte este preferatul lui Dumnezeu, indiferent de rasă sau naţionalitate.