Maicile Gologan sau monahismul trăit la absolut

Cine cercetează cu atenție istoria monahismului românesc din secolul trecut descoperă chipuri de călugări și monahi de mare ținută intelectuală, cu o viață duhovnicească impresionantă. Adevărate per­sonalități, arhimandrita Olga Gologan și stavrofora Teodosia, sora ei, rămân ca niște lumini pentru cei care pășesc astăzi pe calea jertfirii sinelui.

La începutul secolului trecut, în București, lângă Biserica Cașin de lângă Arcul de Triumf se afla un leagăn de copii orfani, „Sfânta Ecaterina”, patronat de Regina Elisabeta. Directoarea acestui așezământ era o monahie, maica Epiharia Moisescu (Gologan). Pregătirile de Primul Război Mondial au făcut ca acesta să fie mutat din Capita­lă la Mănăstirea Bistrița de Vâlcea. Aici mai erau doar patru pă­rinți călugări în vârstă, care au fost mutați apoi în Mănăstirea Tismana. În Bistrița, leagănul a primit o nouă formă de or­ga­nizare, devenind Societatea „A­coperământul Maicii Domnului”. 

De la această dată (1912), fosta lavră de călugări, întemeiată de ctitorul craiovean Banu Barbu, a fost transformată în mănăs­tire de călugărițe, trecând sub Ministerul Învățământului de Stat patronat de regină, capela deservind nevoile religioase ale elevilor.

Cine era Maica Epiharia Moisescu? Născută în anul 1870 în localitatea Satulung-Săcele Bra­șov, într-o familie de mocani - pro­prietari de oi cu o stare mate­rială foarte bună -, a Gologanilor. Copii mulți la părinți; mai la toate familiile găseai 7-8 copii de o credință puternic ortodoxă, milostivi, care în transhumanța lor au zidit și ctitorit mănăstiri și biserici.

Maica Epiharia Moisescu, pe nume de botez Elena, a rămas orfană de mamă la numai 5 ani, ca după două clase primare făcute la Săcele să fie luată la mănăstire de mătușa ei. Era foarte inteligentă și avea o voce frumoasă. În anul 1887, Mănăstirea Suzana a fost vizitată de familia regală, însoțită și de marele protopsalt Ștefanache Popescu, profesor de psaltichie și muzică bisericească în București. Acesta a remarcat-o ca o mare cântă­reață și a prezentat-o reginei, care a dispus să fie închinoviată în Mănăstirea Țigănești de Bucu­rești și să-și termine studiile. Regina a intuit capacitatea Elenei și a numit-o directoarea Leagănului de copii orfani „Sfânta Ecaterina” din București, pe care îl patrona. Dar înainte de toate i-a schimbat numele de familie. Marile familii boierești, aristo­cra­ția, trebuia să aibă în epocă, la sfârșitul numelui, terminația „escu”. Nu s-a putut din Gologan să-l schimbe în Gologănescu, ci după o rudă cu numele Moise Gologan, Elena s-a numit Moisescu.

Bursiere la Sorbona

Cu siguranță, regina Elisabeta le-a cunoscut pe cele două nepoate ale directoarei Epiharia, Elena și Eugenia Gologan, ce terminaseră școala primară la Săcele, pe cea secundară la Brașov, și Școala Normală de Fete la Cluj, și le-a acordat o bursă la Sorbona, Paris.

După terminarea studiilor, reîntoarse acasă, cele două au hotărât să se călugărească și să fie de ajutor mătușii lor ca profesoare. Au adus și pe verișoara lor, Mărioara Rădulescu, din Bărăgan, care a luat prin călugărie același nume cu cel al mătușii. Astfel, vorbim despre monahiile Elena-Olga (1889-1971); Eugenia-Teodosia (1894-1972), Mărioara-Epiharia (1891-1971). Maica Olga a fost călugărită în 1911 în paraclisul regal în pre­zen­ța și a familiei țarului Rusiei ce vizita țara și, spre satis­facția lor, sorei Elena i-a fost pus numele Sfintei Olga, mama țarului Vla­dimir, care a încreștinat pe ruși.

Leagănul „Sfânta Ecaterina” din București, devenit „Monahia Olga Gologan”, a fost mutat cu 280 de copii abandonați, adunați de pe străzi și pus la Vâlcea sub oblăduirea Maicii Domnului și a Sfântului Grigorie. În Bistrița, noua formă de organizare a leagănului a fost Societatea „Acoperământul Maicii Domnului”, având următoarea schemă de învățământ. Pentru mănăstire s-a înființat seminarul monahal, iar pentru Societatea „Acoperământul Maicii Domnului” s-au dat în folosință mai multe insti­tuții, în funcție de aptitudinile fiecărui copil: orfelinat, grădiniță, școală elementară, liceu teoretic, liceu industrial, școală de meserii pentru băieți, școală superioară de menaj pentru fete.

Școlile se împărțeau pe secții de meserii: artizanat, confecții, croitorie, cizmărie, artă culinară pentru fete, în așa fel încât orice elev putea să obțină o diplomă de calificare, în funcție de dotarea și vocația lui.

Ca personal didactic aveau pe cei de la București, care au acceptat să vină în Bistrița, întrucât școlile erau de stat, aparți­neau Ministerului Învățămân­tului. Maica Olga a predat limbile română, franceză, latină și greacă, maica Teodosia a predat matematică și astronomie, specialitate obținută la Sorbona. Duhovnicii elevilor erau preoții slujitori la mănăstire.

Primele serii de fete de la Liceul teoretic și monahal, după luarea bacalaureatului, au făcut specializarea la Academia de Înalte Studii Comerciale de la Cluj, având ca profesor pe vărul maicilor Gologan, George Moroianu.

Aceste fete au revenit în Bistrița ajungând monahii și profesoare cu studii superioare în medicină, limbi străine, chimie, fizică, ca în anul 1932 întregul corp profesoral al liceelor să fie format numai din călugărițe. Doar orele de sport erau predate de un bărbat.

Prin numirea maicii Epiharia Moisescu ca stareță a Mănăstirii Horezu-Vâlcea, maica Olga Gologan ajunge stareța și directoarea Societății „Acoperământul Maicii Domnului” din Mănăstirea Bistrița, având drept colaboratoare directe pe sora sa, Teodosia, și pe verișoara primară, Epiharia Rădulescu, rămânând nedespărțite până la moarte.

Maica Epiharia Moisescu, după pensionarea în Mănăstirea Hurezu, revine la Bistrița, primind schima mare a călugăriei, trecând la Domnul în 14 septembrie 1943, fiind înmormântată în cimitirul de sus al mănăstirii. La Parastasul de șapte ani, osemintele au fost aduse și îngropate în latura de miazăzi a bisericii lavrei vâlcene.

Cumplitul decret le-a alungat din mănăstire

În anul 1949, prin separarea Statului de Biserică, societatea s-a desființat automat, iar sutele de copii aflați în Bistrița au fost repartizați în noile orfelinate din țară.

Cadrele didactice, personalul deservent al școlilor sub stareța lor, maica Olga, au rămas pe loc în mănăstire și au format prima cooperativă meșteșugărească cu muncă la domiciliu, lucru ce nu a convenit noului raion Horezu, înființat atunci. Cu timpul, toate secțiile de ceramică și covoare oltenești, artizanaturi din parafină, colportaj au trecut sub directa conducere a raionului, rămânând până astăzi cea mai mare zonă a țării producătoare de ceramică și covoare.

Sub presiunea ideologiei comuniste, ctitoria voievodală a banilor Craiovești, focar de cultură, de trăire și viață duhovnicească, adăpostind și sfintele moaște ale Cuviosului Grigorie Decapolitul, a fost prima des­ființată abuziv, sub diferite pretexte, rămânând din sutele de maici și surori doar două: maica Petronia Făgărășanu și Maftidia Comănescu, originare din Săcele.

Cele trei măicuțe, Olga, Teodosia și Epiharia, au fost luate din milă creștină în satul Bistrița de o familie, care le-a oferit o casă cu etaj. Alungate, resemna­te, erau totuși mulțumite că mai sunt lângă mănăstire, aproape de leagăn, sub protecția Acoperământului Maicii Domnului și a Sfântului Grigorie Decapolitul.

Prin înființarea celor două case sanatoriale, la Târgoviște de călugări și preoți de mir la Mănăstirea Dealu, și de maici și preotese văduve la Mănăstirea Viforâta, au trecut aici prin directa purtare de grijă a Patriarhului Justinian, ctitorul celor ­două noi așezăminte.

Acomodarea a fost rapidă, întrucât superioara Așeză­mân­tului mo­nahal de la Viforâta, maica Arsenia Opriș, era din Mănăstirea Bistrița, ucenică care-i purta numele părintelui Arsenie Boca, care foarte des, în secret, le vizita.

Totuși, dorul după Bistrița le copleșea pe cele două surori, întrucât cei 58 de ani petrecuți pe meleagurile sfinte până la dezbrăcarea hainei monahale, cu încercări și ispite, cu bucuriile sfinte aduse de copilașii leagănului, toate erau vii în memoria lor. Acest dor a fost stins în ziua de 3 august 2016, când delegația Mănăstirii Bistrița, formată din cele trei maici, stareța Anastasia, maica Andreea și maica Nectaria, cu înalta binecuvântare dată de Întâistătătorul eparhiei, IPS Arhiepiscop Varsanufie, au strămutat osemintele maicilor Gologan la locul rânduit, în cimitirul aflat în partea de nord a Mănăstirii Bistrița.

Mi-e dor de Bistrița

Mi-e dor de corni și de arini
Și de castanii cei bătrâni,
De pâlcul brazilor din coastă
Ce adumbreau căsuța noastră,
Mi-e dor, mi-e dor!

Mi-e dor de flori, de-un stânjenel,
De dragul mărgăritel,
De crini, de maci de prin răzoare,
De trandafirul urcător,
De nalba de lângă pridvor
Mi-e dor, mi-e dor!

Mi-e dor de-o sobă cu jăratic,
De pâlpâitul ei molatic,
Să-i spun povești și el să-mi spuie,
Stingherul suflet să-mi mângâie;
Mi-e dor, mi-e dor!

Și multe-n suflet mi s-au strâns
Și-n ani cu ele m-am deprins,
Acum... le mai trăiesc în vis,
Trăiesc în nostalgia lor,
Mi-e dor, mi-e dor!

Privesc spre cer și spre pământ
Și simt cât de străină sunt
Și inima în piept mi-o frâng
Și plâng... și plâng... și plâng!

(Maica Olga Gologan,
ianuarie 1967)