Mama
Fiecare loc are cerul său și un om care se îngrijește de cer. La noi în sat omul acesta era mama. Atunci când soarele se afuma, întocmai ca sticla lămpii din casa noastră, mama îl făcea lună cu cârpa și-l așeza din nou la fereastră. Ca să nu se ardă la degete, se ocupa de lustruitul soarelui noaptea. Ziua avea alte treburi de făcut. Punea păsările istovite de zbor înapoi pe cer și zidea sub aripile lor un pod subțire de lumină ca ele să poată zbura mai departe. Vâra apoi lumina ochilor ei în ac și cosea cerul prin locurile unde vedea că s-a rupt. În unele dimineți, umbla cu nuia în mână după norii ce dădeau buzna în viețile oamenilor și-i trimitea iute unde le era locul.
Dar cel mai mult mamei îi plăcea să se uite după Dumnezeu. Când Îl zărea, începea să plângă, însă nu cu lacrimi, ci cu picături de ploaie. Iar dacă într-o iarnă nu venea la timp ninsoarea, mama își despletea frumușel cozile albe ca să aibă copiii unde să se dea cu sania. Era pe mâini bune cerul la noi în sat, dar nu se întâmpla peste tot la fel. Am văzut cerul din alte locuri în paragină.
Existau și pe acolo oameni, însă pesemne că ei n-avuseseră mame niciodată!