Mamă pentru copiii altora
În urmă cu 15 ani, ca alternativă la instituţionalizarea în centre de plasament, în România s-a organizat sistemul de asistenţă maternală, pentru a permite copiilor abandonaţi la naştere, copiilor victime ale violenţei în familie, celor orfani sau neglijaţi să nu fie aruncaţi în stradă, ci să crească totuşi într-un sistem de tip familial. Astfel, copii chiar şi de 6 sau 8 zile sunt puşi în braţe celor care şi-au ales meseria de-a creşte copiii altora. Deşi au dreptul şi bărbaţii, cei mai mulţi dintre asistenţii maternali din ţara noastră sunt femei.
Avem de-a face cu două categorii de femei. Unele care, din diverse motive (nu insist asupra lor, nu acesta este obiectul articolului de faţă), renunţă la copii (e de remarcat măcar că nu-i avortează), iar altele care aleg să li-i crească. Femeile care au ales să fie „mame de împrumut“ (sistemul interzice ca micuţul să fie învăţat să-i spună asistentului maternal „mamă“) se trezesc de mai multe ori pe noapte, stau lângă ei dacă aceştia sunt bolnavi, îi hrănesc cu maximă atenţie, îi spală şi îşi sacrifică timpul unei zile de relaxare, de exemplu (nu au voie să plece decât cu ei, să-i lase în grija altor persoane nici nu încape discuţie) îi învaţă să meargă, le fac tort de ziua lor, îi duc la biserică pentru a primi Sfânta Împărtăşanie şi aşa mai departe, ca şi cum ar fi propriii copii. Nu vorbim de unele excepţii regretabile despre care presa ne-a informat la vremea respectivă.
Unii ar spune că gestul acestor femei care şi-au ales meseria de mamă se întâmplă şi în virtutea caracterului de serviciu plătit (nu e cazul să comentez faptul că în unele judeţe alocaţiile de hrană sau banii de haine, rechizite şi jucării sunt daţi cu mari întârzieri, iar copilul nu aşteaptă să crească), însă eu cred că e mai mult decât atât. Cred că adevăratul motiv care le determină pe aceste femei să devină mame iar şi iar izvorăşte din dragostea creştină pentru aproapele. Pe de o parte, femeile care nu-şi pot creşte singure copiii, -în felul acesta ajutate să nu-i avorteze-, şi sufletele nevinovate, copilaşii, pe de altă parte.
Am să amintesc de cazul unei femei din Iaşi care aproape de la implementarea sistemului în ţara noastră a crescut de mici nu mai puţin de 15 copii. Paula Burlacu, care şi-a dorit să aibă mereu casa însufleţită de râsul şi ţipătul copilăresc, i-a crescut pe aceştia (pe unii câteva săptămâni sau pe alţii chiar patru ani) cu maximă responsabilitate, rugându-se mereu la Dumnezeu, aşa cum spunea ea, să li se găsească familii în care să se potrivească. Şi cazul ei nu este singular. Cunosc pe cineva, de exemplu, care a ajuns la al patrulea copil, acum are doi, un băieţel de cinci săptămâni, iar o fetiţă de un an şi şapte luni, fiecare adus în casă de la câteva zile şi iubit ca şi cum ar fi fost unul dintre cei trei copii ai familiei la vârsta de început a vieţii. Este adevărat că una dintre condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească asistentul maternal este să nu se ataşeze prea mult de copil, dar cum oare ai putea să-l creşti fără să-l iubeşti şi cum ai reuşi să-i oferi iubire dacă n-ai pune suflet! În plus, pentru o dezvoltare armonioasă a sufletului, copilul are nevoie mai întâi de iubire. Cu siguranţă, există şi riscuri pentru copil, însă nu am pregătirea necesară să comentez asupra lor.
Mamele de profesie sunt pentru noi exemple de dragoste şi jertfă creştină, aşa cum ele îşi iau, poate fără să ştie, exemple de viaţă din cel al femeilor mironosiţe care au crezut şi au dus vestea ce a salvat şi a schimbat sensul umanităţii; sunt „îngerii“ lui Dumnezeu trimişi spre a salva suflete pure de creştini. Aceste femei care cer ajutorul lui Dumnezeu pentru a putea creşte copiii care nu sunt ai lor în credinţă întruchipează într-o formă lumească pe femeile mironosiţe în a căror Duminică Biserica cinsteşte femeia creştină.