Mănăstirea Bistriţa olteană, lăcaşul boierilor Craioveşti

Ridicată pe la sfârşitul secolului al XV-lea ca un aşezământ de reculegere al boierilor Craioveşti, Mănăstirea Bistriţa a cunoscut o istorie tumultuoasă şi deopotrivă bogată în spiritualitate şi cultură. Rivalităţile din casa domnitoare a Ţării Româneşti, în care boierii Craioveşti erau implicaţi, au condus la distrugerea mănăstirii. Însă, sub domnia marelui voievod al culturii, Neagoe Basarab, mănăstirea a renăscut, fiind refăcută, primind întăriri de proprietăţi, donaţii şi numeroase privilegii domneşti. În aceeaşi perioadă, mănăstirea a primit moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul salvate de la Constantinopol din mâinile "păgânilor musulmani". Mănăstirea a prosperat cultural şi spiritual pe măsură ce familia Craioveştilor devenea tot mai influentă la curtea domnească. Aici, arhiepiscopul Matei al Mirelor a scris viaţa sfântului ocrotitor al mănăstirii, iar Mihail Moxa a redactat "Cronograful Ţării Româneşti". Mănăstirea a fost refăcută între 1846 şi 1855, prin ajutor domnesc, iar la 1850, Gheorghe Tattarescu a pictat noua biserică. În 1948 au fost desfiinţate orfelinatul şi şcoala care funcţiona pe lângă mănăstire, iar în 1959, chinovia a fost risipită. Mănăstirea Bistriţa a început să renască după 1984.