Mănăstirea din mijlocul cetăţii

Cetatea Bucureştilor a avut în trecut, şi mai are încă, multe mănăstiri unde mo­nahii aduc laudă lui Dum­ne­zeu şi măsoară timpul în boabe de metanii. Viaţa lor se des­fă­şoară în ritmul celor şapte laude, în rostirea de odinioară a psalmistului, care spunea că de şapte ori pe zi îşi pleca genunchii, binecuvântând pe Dumnezeu.

Mănăstirile susţin prin rugăciuni şi privegheri smerite viaţa cetăţilor şi satelor dimprejurul lor. Fără o intensă lucrare duhovnicească, lumea noastră s-ar pierde. Mănăstirile în primul rând, dar şi bisericile de enorie, sunt locurile unde oamenii se întâlnesc cu Dumnezeul cel Preaînalt, cu îngerii Lui şi intră în comuniune cu El, în chip euharistic şi haric.

Dintre mănăstirile dintotdeauna ale Bucureştilor, An­ti­mul a căpătat o rezonanţă aparte, prin istoria, importanţa şi spiritualitatea ei.

Sfântul ei ctitor, mitropolitul martir Antim Ivireanul, a transferat zidirii sale nu doar armonie şi frumuseţe, ci mai ales taina liniştirii şi a nădejdii mântuitoare.

Pisania arhiereştii mănăstiri consemnează anul 1713 ca în­ce­put al zidirii, iar trecerea celor 300 de ani aminteşte că sfântul lăcaş a cunoscut atât momente (perioade) de împlinire, bucurie şi rod bogat, cât şi încercări, tulburări, flăcări şi lacrimi.

Istorici iscusiţi au fost preocupaţi de trecutul acestei mănăstiri, căreia i-au fost închinate câteva istorii şi monografii, iar Patericul românesc a cuprins între paginile sale chipurile unor monahi ce şi-au legat numele şi trăirea de această strălucită chinovie.

Dacă răsfoim zbuciumata noastră istorie, vom descoperi că printre puţinele valori care ne-au rămas se află ctitoriile ierar­hilor, domnitorilor şi boie­rilor români. Ei şi-au exprimat astfel dragostea faţă de Dum­nezeu prin înălţarea lăcaşurilor de cult, care aveau misiunea de a păstra comoara învăţăturii Mântuitorului Iisus Hristos şi de a întări conştiinţa de neam a românilor greu încercaţi de-a lungul veacurilor. 

Şi astăzi, când recitim omiliile Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul rostite în faţa Domnitorului Constantin Brân­coveanu, a boierilor şi a poporului, observăm duhul apostolic şi tăria de a se opune moravurilor vremii, necruţând abuzurile, lăcomia, ura, egoismul şi multe alte nesocotiri ale rânduielilor sfinte. Dar, mai presus de toate, Sfântul Antim rămâne pentru noi dascălul cel preaînvăţat al rugăciunii, al isihiei şi al nevoinţelor monahale.

A rămas ca un testament de la el un adevărat stil, o pilduitoare mărturie a conlucrării sale cu oamenii luminaţi ai vremii, şi în special cu voievodul Constantin Brâncoveanu. Grăi­toare este şi Mănăstirea Antim, vatră de credinţă şi ctitoria sa de suflet, care-i ilustrează perso­nalitatea şi concepţia despre frumuseţile şi trăirile Ortodoxiei. Însă, deasupra acestui tărâm vast de cultură pe care ni l-a lăsat Mitropolitul Antim Ivi­reanul, alături de marele Dom­nitor Constantin Brâncoveanu, domină cununa martiriului lor pentru Hristos, care i-a aşezat pe amândoi în rândul sfinţilor bineplăcuţi Domnului.

În multe locuri ale ţării, la Râmnicu Vâlcea, Snagov, Târ­go­vişte şi Bucureşti, chipul Sfân­tului Ierarh Martir Antim Ivi­reanul transmite mesajul unei vieţi clădite pe împlinirea vir­tu­ţilor, al drumului care are drept ţintă Împărăţia lui Dumnezeu.

În ceea ce mă priveşte, pot spune că am auzit de Mă­năstirea Antim cu mult timp înainte de a intra sub acoperişul ei, iar istoria acesteia m-a fascinat dintru începuturi.

Treptat aveam să înţeleg încercările şi frământările vremurilor tulburi, când i-am întâlnit pe unii dintre monahii antimişti, ori am citit despre Rugul Aprins, care a însufleţit mulţi intelectuali creştini, mărturisitori ai Domnului Slavei, în timpuri de grea încercare.

Am păşit sfios pe lespezile istoricei mănăstiri în vremea când, ierodiacon fiind, studiam la Institutul Teologic de Grad Universitar din Bucureşti. Slu­jeau atunci la altarul zidit de Sfântul Antim Ivireanul episcopii-vicari patriarhali Nifon Mihăiţă Ploieşteanul şi Vasile Costin Târgovişteanul (care-şi aveau reşedinţele în spaţiul mă­năstirii), arhimandritul So­fian Boghiu (egumenul de atunci), protosinghelul Daniel Ciobotea, arhimandritul Casian Crăciun, ieromonahul Adrian Făgeţeanu, preotul Alexandru Zaharescu, diaconul Petre I. David, ierodiaconul Visarion Marinescu şi cred că n-am uitat pe altcineva.

Slujbele liniştite, privegherile făcute după rânduiala tipiconală, mai rar întâlnite în vremurile acelea, cuvintele bogate de învăţătură şi mai ales Paraclisul Maicii Domnului, pe care-l cânta întreaga comunitate, atrăgeau la Antim mulţime de credincioşi, printre care se aflau intelectuali cu pretenţii şi aleasă evlavie.

Mănăstirea Antim repre­zen­ta atunci o cetate care apăra Or­to­doxia, în primul rând, şi Pa­triar­hia Română, în special, în­trucât se afla în proximitatea ei.

În toamna anului 1989, când am slujit de mai multe ori în ctitoria Sfântului Antim Ivireanul, o mare încercare împresurase deja martira Biserică Ortodoxă Română.

Conducerea ţării n-a permis desfăşurarea hramului Sfân­tului Cuvios Dimitrie cel Nou pe Dealul Mitropoliei, aşa cum era tradiţia împământenită. Un ordin nedrept şi absurd, venit de la oameni pe măsură, hotărâse ca moaştele Sfântului Cuvios Di­mitrie să fie aduse la Biserica „Sfântul Nicolae Vlădica“, iar slujba de hram să fie oficiată acolo. Catedrala patriarhală a rămas câteva zile închisă!

La Antim, printre credincioşi, am observat aproape o revoltă. Cereau pedepsirea comuniştilor şi-l rugau pe Sfântul Cuvios Dimitrie să nu treacă cu vederea u­milinţa aceasta. Părintele Sofian şi cei de lângă dânsul se arătau mâhniţi şi tăcuţi. Au trecut zilele acelea şi a venit aşa-numita libertate pe care o doreau toţi.

Antimul a rămas să-şi facă pe mai departe datoria prin slujbe, cuvinte frumoase şi fapte meritorii.

Mare privilegiu pentru monahii de la Antim să fie contemporani cu sfinţii mărturisitori, ctitori şi vieţuitori cândva în această obşte. Un principiu li­turgic spune că liturghia în special, şi slujbele în general, adună laolaltă generaţiile trecute cu cele prezente şi viitoare.

Pe lângă taina sfinţeniei şi a frumuseţii arhitecturale dintru începuturi, mănăstirea a adăugat în decursul anilor strălucirea culturii, graţie unor mari ierarhi care au hotărât ca în acest loc să fie clădit Palatul Sfântului Sinod, iar mai apoi Biblioteca şi Arhiva Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Într-unul din paraclisele mănăstirii se pregăteşte o dată la câţiva ani compoziţia din ulei şi mulţime de plante aromate, care devine în urma rugăciunilor patriarhului şi a ierarhilor Sfântului Sinod Sfântul şi Marele Mir, împărţit ulterior tuturor centrelor eparhiale ale Patriarhiei Române şi apoi tuturor parohiilor româneşti, în ţară şi în lumea cea mare.

Mănăstirea Antim este şi mănăstirea de suflet a multor bucureşteni care se roagă stă­ruitor, se spovedesc cu atenţie şi se străduiesc să împlinească binele, într-o lume marcată de secularizare, egoism şi autosuficienţă.

M-am gândit adeseori la importanţa mănăstirilor din mari­le cetăţi ale lumii, cum ar fi Roma, Constantinopolul şi alte­le. Pur şi simplu ele au schimbat viaţa oamenilor.

Păstrând proporţiile, putem compara astfel şi mănăstirile Bucureştilor, între care un loc special îl are ctitoria Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul.