Mănăstirea Maglavit în perioada regimului comunist
După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial şi instaurarea regimului comunist, Biserica Ortodoxă a fost greu încercată. Cu toate acestea, credincioşii au căutat în continuare mângâierea şi ajutorul credinţei celei adevărate. La Maglavit, numărul pelerinilor din toată ţara a sporit vizibil, îngrijorând autorităţile ateiste.
Noua orânduire politică a încercat în diferite moduri să desfiinţeze manifestările religioase din cuprinsul Patriarhiei Române. Între locurile care generau astfel de probleme se număra şi Mănăstirea Maglavit.
Note informative despre „Fenomenul Maglavit“
Despre pelerinajele şi manifestările religioase ce aveau loc în această zonă aflăm din Raportul nr. 13/23457 din 1949, unde se menţionează că „în ziua de 13 septembrie a.c. au venit la aşa-zisul «loc sfânt» de la Mânăstirea Maglavit, pătrunzând prin diferite puncte, holde şi zăvoae, cca 500 de pelerine care în seara de 13 spre 14 septembrie s-au grupat pe lângă focuri cetind după diferite cărţi de rit. Au predicat câţiva pelerini despre credinţă, fără a veni în contradicţie cu noul regim şi care sunt în curs de identificare. Prin organele politice şi de administraţie din Maglavit şi de la sectorul PRM din plasa Calafat - Dolj s-a dus muncă de lămurire în mijlocul pelerinilor, combătând superstiţiile şi misticismul. După ora 24 s-a procedat la evacuarea terenului de pelerini sub pretextul că a doua zi se face tragere din partea armatei cu miliţia… În cursul zilei de 14 septembrie s-au făcut comentarii din partea populaţiei Maglavitului ca şi de cei veniţi la mânăstire, ca din cele expuse de ciobanul Petrache Lupu, că în ziua de 14 septembrie când va spune vorba cea mare, are să fie prăpădul lumii… Faţă de această situaţie am luat legătura cu comandantul campaniei de grăniceri de la Calafat ca pelerinajele ulterioare să fie evacuate de către pichetul Maglavit, mânăstirea intrând în zonă de frontier şi astfel pelerinii, fără autorizaţie prealabilă de intrare în zonă, nu pot intra în zona mânăstirii“.
„Mânca puţin şi se ruga la iconiţa lui“
Reprezentanţii regimului au încercat să-l aducă la tăcere în primul rând pe ciobanul Petrache Lupu, acţionând prin diferite mijloace sau interzicând în mod vehement pelerinajele la Maglavit. Cu toate acestea, pelerinajele la Maglavit n-au încetat. În vara anului 1951, mulţimi de oameni din toată ţara au venit aici să asculte cuvântul „Moşului“. Autorităţile s-au sesizat imediat. Doi bărbaţi au venit în vizită la cioban, la coliba pe care o avea, arestându-l şi urcându-l cu forţa într-o maşină neagră. În acel moment, în văzul tuturor, când au dorit să pornească autovehiculul, motorul s-a oprit. În acest moment Petrache, cerând să îi dezlege cătuşele, s-a rugat cu cuvintele „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!“ Maşina a pornit şi nimeni nu a mai ştiut nimic de el „timp de trei luni“. Despre această întâmplare mărturiseşte astăzi nepotul său Nicolae. „Nu ştiam de el, dacă e mort sau viu. Şi într-o zi am primit o telegramă, ca să merg să îl iau de la gară, de la Calafat. Am pus calul la căruţă şi m-am dus. L-am aşteptat eu la gară, că mă iubea ca pe-un fiu, şi eu îl iubeam ca pe-un tată. L-am văzut de când s-a dat jos din tren. Da parcă era el şi parcă nu era el. Era slab... Da slab! Ca un arac, aşa era de slab! L-am luat în braţe şi-am început să plâng. Măi, tăicuţă, pe unde ai fost matale? Şi plângea şi el, şi nu zicea nimic. L-am adus acasă şi multe zile a stat la pat, n-a vorbit cu nimeni. Mânca puţin şi se ruga la iconiţa lui. După aia, când s-a întremat, s-a luat cu lucrul prin curte şi niciodată nu ne-a zis unde a fost şi unde l-au dus şi ce i-o fi făcut acolo. A zis numai după câţiva ani ceva despre Jilava, da altceva nimic“, spune Nicolae Lupu.
Candela credinţei nu s-a stins
După ce s-a întors, Petrache nu a mai primit pe nimeni, decât câteva persoane recomandate de rudele sale, însă şi pe acelea doar noaptea, pentru a nu-l vedea cineva. Pe cei mai mulţi îi trimitea „la buturugi“ unde se află ruinele bisericii neterminate. De asemenea nici „vorba cea mare“ nu a mai spus-o la nimeni, cu toate insistenţele oamenilor. Cu toate acestea, el nu a încetat să meargă noaptea în pădure, dormind acolo şi rugându-se până în zori.
În toată această perioadă nu a existat moment în care să nu ardă o candelă la ruinele ce mai rămăseseră din zidurile ce începuseră a se construi la Maglavit. În timpul păstoririi vrednicului de pomenire Mitropolit Nestor Vornicescu, grija pentru acest loc binecuvântat a sporit. Din grija sa, candela credinţei de la Maglavit nu a fost lăsată să se stingă. „Am cunoscut mulţi credincioşi care veneau la mănăstire şi care îmi povesteau cum de multe ori s-au întâlnit în pădure, la zidurile mănăstirii cu vlădica Nestor. Una dintre credincioase mi-a mărturisit cum l-a întâlnit acolo şi, auzind-o că este îngrijorată că nu mai are ulei să ţină candela aprinsă la stâlpul din subsol, a scos din buzunarul de la vestă trei hârtii de câte o sută de lei, aşa de noi, de parcă atunci erau tipărite, pe care i le-a dat. A cumpărat cu banii aceştia ulei, care i-a ajuns până a căzut comunismul“, mărturiseşte protosinghelul Vladimir, fost stareţ al Mănăstirii Maglavit.
Petrache Lupu, ciobanul evlavios
În ceea ce priveşte persoana ciobanului, acesta a rămas văduv la vârsta de 59 de ani. Soţia sa, Elisabeta, a trecut la cele veşnice în anul 1966, la vârsta de 61 de ani. După câţiva ani de la căderea comunismului, mai exact la data de 14 decembrie 1994, ciobanul a trecut la Domnul, după o viaţă plină de încercări, la vârsta de 87 de ani. Slujba a fost oficiată de un sobor de 12 preoţi, precum şi de vrednicul de pomenire Damaschin Severineanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Craiovei. Osemintele lui Petrache Lupu au fost îngropate în cimitirul satului. După 15 ani, la data de 29 mai 2009, ele au fost deshumate, fiind aduse în incinta mănăstirii, într-o criptă frumos amenajată. Slujba de pomenire a fost oficiată de către Înaltpreasfinţitul Părinte Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolit al Olteniei, înconjurat de un sobor de preoţi.