Mândria binecuvântată

Dacă doreşte cineva să cunoască un popor, trăgând concluzii coerente din comportamentul câtorva reprezentanţi ai acestuia, ar face bine să îi plaseze pe aceştia în locul potrivit din timp şi spaţiu, asigurându-se, totodată, că sunt nişte exemple ilustrative, nu simple excepţii. În egală măsură, trebuie subliniat faptul că un popor nu este aproape niciodată aşa cum apare zugrăvit în literatură, mai ales cea de duzină, ori în tabloidele cu tiraj forţat mare.

Altfel spus, ar fi stupid să îl sfătuim pe eventualul călător cu dare de mână să nu viziteze Hawaii, pe motiv că acolo ar întâlni indigeni dornici să îl înjunghie, să îl eviscereze şi să îl fiarbă la foc mic, aşa cum i s-a întâmplat, în 1779, căpitanului James Cook. De asemenea, ar constitui un exerciţiu inutil să căutăm Parisul (e un simplu exemplu) prin Papua Noua Guinee. Iar dacă, aflându-ne în Irlanda, am privi în jur, aşteptându-ne să vedem spiriduşi tăinuitori ai vaselor cu aur sau dragoni, bănuiesc că am părea cel puţin ridicoli. Ceea ce nu îi împiedică pe locuitorii statelor "civilizate", dintr-un Occident pe care încă îl considerăm exemplul demn de urmat, să vorbească savant despre România, neştiind pe unde se află şi nici măcar câteva date reprezentative. Inevitabil, mai toate personalităţile (reale ori "fabricate" de o presă în pană de subiecte) din alte ţări trebuie să îşi dovedească deplina cunoaştere a realităţilor româneşti, vorbindu-ne despre Dracula, Ceauşescu şi câţiva sportivi de valoare. În rest... linişte. Sau, în fine, ar trebui să fie o cuviincioasă şi deloc ruşinoasă linişte. Mult mai inspirată decât aserţiunile de genul: "Mă bucur că am ajuns aici, la Budapesta!", corectate, eventual, după intervenţia rapidă a unui souffleur, cu lejera erată: "Unde? A, da, la Bucureşti. Sigur că da." De asemenea, locuitorii statelor unde am fost "reprezentaţi" de conaţionali de-ai noştri certaţi cu legea au propria viziune asupra românilor. Nu ar strica, totuşi, o documentare prealabilă, fie şi una superficială, înainte de a ne considera pe toţi potenţiali infractori fără scrupule. Şi aici apare o mare problemă: grăbiţi să ne debarasăm de lucrurile care ne cer ceva efort sau care le provoacă alergii câtorva "progresist-umanişti" dornici să apară pe prima pagină a tabloidelor, păstrăm ascunse deosebitele calităţi ce ne caracterizează cu adevărat. Vorbim aici despre excelenţa în cultură şi spiritualitate. Domeniile care ne dau nouă, românilor, dreptul de a privi cu demnitate către viitor, refuzând să mai apărem ca reprezentanţi fără pretenţii ai unei naţiuni umile. Mândria deloc vinovată de a gândi şi a şti să ne exprimăm gândurile. Mândria binecuvântată de a crede în Dumnezeu, chiar şi atunci când alţii adoră zeităţi ale vremurilor moderne. Şi, într-o lume situată, fatalmente, sub "zodia" crâncenă a semnului întrebării, mândria firească de a fi român.