Mândria și smerenia, destinații opuse, amăgiri și neputințe
Evangheliile, care au fost rânduite de către Părinții Bisericii spre a se citi în această perioadă, ne îndeamnă să deschidem inima spre lucrarea dumnezeiescului har, pentru a schimba starea depărtării de Dumnezeu întru care stăruim, pentru a ne apropia de Cel Care este pretutindeni, Care ne-a adus cele mai înalte învățături spre dobândirea mântuirii și Care permanent ne iese în întâmpinare, bătând la ușa sufletului nostru.
Constatăm că predaniile sfinte rămân departe de inima noastră, nu găsesc ecou, nu schimbă omul dinlăuntru. De cele mai multe ori, omul reușește să schimbe doar exteriorul, fără să preschimbe și inima, fără să producă o prefacere (metamorfoză) adevărată, profundă, care să-l poată întoarce la Dumnezeu.
Evanghelia duminicii celei dintâi a perioadei Triodului vorbește despre felul rugăciunii, despre oameni diferiți și modalități distincte de a dialoga cu Dumnezeu, despre dorința unuia de a se afirma și dorința altuia de a se îndrepta. Unul preocupat de imaginea exterioară, iar celălalt dorind să-și ceară iertare cu sinceritate înaintea lui Dumnezeu.
Înainte de a fi prezentată parabola, evanghelistul precizează contextul și adresanții: Către unii care se credeau că sunt drepți și priveau cu dispreț pe ceilalți, a zis pilda aceasta (Luca 18, 9). Într-o altă traducere: către oarecare care se nădăjduia întru sine cum că sunt drepți și defăimau pe alții.
Parabola îi viza pe adversarii Mântuitorului, opozanții și intriganții care nu aveau inima curată și nu primeau cuvintele înalte ale învățăturii Sale dumnezeiești, menite să schimbe inimile lor împietrite.
Mântuitorul ne învață cum trebuie să facem rugăciunile pe care le îndreptăm spre Dumnezeu, pentru ca acestea să nu fie fără de răsplată și ca nu cumva - după cum ne spune Sfântul Chiril al Alexandriei - acelea de care credem că ne folosim și ne sunt de folos chiar să mânie și să supere mult împotriva noastră pe Dumnezeu, dătătorul harurilor. Cartea Ecclesiastul (7, 15) spune: este câte un drept care piere în dreptatea lui.
Fariseul a fost osândit nu pentru că s-a rugat fără de minte și știință, ci pentru că era împovărător, obraznic, se admira singur, împotriva a ceea ce recomandă Scriptura: să te laude pe tine aproapele și nu gura ta, altul străin și nu buzele tale (Pilde 27, 2). De multe ori, nu sunt sincere nici cuvintele celor din preajmă, cu atât mai nepotrivite sunt propriile laude cu privire la faptele bune pe care le săvârșim prin mila lui Dumnezeu.
Fariseul nu știa că nu este lucru vrednic de admirație și de laudă să rivalizezi cu cei răi, dar exista această dorință de a-l depăși pe aproapele, pe cei care se arată renumiți și cunoscuți prin faptele lor.
Vameșul stătea departe, nu cuteza nici să-și ridice către înălțime ochii săi, fiind parcă rușinat, lucru care arată sfiala sufletului său. Știa că este vinovat, făcuse multe nedreptăți, mai ales îndreptate către aproapele, se temea să fie văzut de Dumnezeu, pentru că nu se îngrijise de legile Lui. Prin înfățișarea ce se vădea la arătare, el învinuia răutatea sa. Își lovește pieptul, mărturisește vina, arată ca unui doctor boala și roagă să fie miluit (Sfântul Chiril al Alexandriei).
Cunoscătorul inimilor, Cel care știe rugăciunile tuturor, avea să spună: Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa decât acela. Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța (Luca 18, 14).
Mântuitorul Hristos i-a îndemnat pe ucenici să fie smeriți și să aibă gândul curat, asemenea vameșului, și nicidecum orgoliul, mândria și judecata celui care se considera pe sine drept. Când veți face toate cele poruncite vouă, să ziceți: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem (Luca 17, 10).
Noi Îi datorăm lui Dumnezeu totul, nu El ne este dator nouă. Vameșul s-a lepădat de păcatele lui și a purtat cu ușurință învinuirile aduse de fariseu. Cine ar fi crezut că un om venit în templu să se roage putea să fie preocupat de judecata aproapelui său? Aceasta l-a despărțit de Dumnezeu, judecarea unui om deja îndreptat. Fariseul a fost smerit de către Dumnezeu din pricina îngâmfării sale; celălalt, smerindu-se, a fost înălțat.
Necurăția inimii nu stă numai în a te întina cu pornirile pătimașe, ci și în a te mândri cu mulțimea isprăvilor, a te făli cu virtuțile, a te socoti înaintat în ceea ce privește înțelepciunea și cunoștința de Dumnezeu și în a-i disprețui pe alți păcătoși. Lucrul acesta este evidențiat în pilda acestei duminici.
Cea mai înaltă virtute este smerita cugetare. Cel care are smerita cugetare nu va cădea niciodată, pentru că nu are de unde cădea. Locul lui nu este sus, acolo unde se așază pe sine cel care se laudă și de unde se poate cădea iremediabil. Un om smerit, care-și recunoaște starea, are șanse mari de a se apropia de Dumnezeu, are șansa să se întoarcă mai îndreptat la casa lui.
Cuvintele fariseului sunt pline de dorința nebunească de a-i osândi pe alții. Nu sunt ca ceilalți oameni, a amintit! A adăugat faptele cele bune: postea de două ori pe săptămână și oferea zeciuială. Că se cuvine nu numai să se abată de la rău, ci să facă și bine, după cum spune Psalmul 37, 27.
Prin cuvântul stând, Domnul vorbește despre nesmerenia fariseului, iar dacă și pentru vameș s-a grăit cuvântul stând, vezi însă și cele de pe urmă, că nici ochii nu-și dorea să-i ridice la cer, iar starea lui era plecată. Ai fariseului și ochii erau ridicați la cer și împreună inima se înălța, ne spune Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei.
Cum fariseul cu puține graiuri ale înaltei cugetări se osândește, iar Iov, grăind, se încununează? Pentru că fariseul, nimeni silindu-l, stătea și desconsidera pe alții, nici o nevoie strâmtorându-l, iar Iov, fiindcă prietenii îl strâmtorau și mai greu decât necazul ce se întâmplase și ziceau că pentru păcate a pătimit acestea, a fost silit și a numărat faptele sale bune.
Deci, ca să nu păgubească pe alții, de aceea și-a numărat Iov isprăvile. Pe toate lui Dumnezeu le-a dat și nici nu a osândit pe alții, ci mai cu seamă el era osândit de cei care-i ziceau prieten.
Evanghelia Duminicii Vameșului și Fariseului este o înaltă lecție de simțire, trăire și rugăciune. Un model pentru ce ar trebui să facem și de ce ar trebui să ne păzim.
Eftimie Zigabenul ne spune: „Mai îndreptat la casa sa, mai mult decât acela”, înseamnă că cel care s-a îndreptățit pe sine a fost osândit de Dumnezeu, iar cel ce s-a osândit a fost îndreptățit de Dumnezeu. Unul osândit, celălalt îndreptățit. Părerea de sine a nimicit întâietatea fariseului, iar smerenia a înlăturat lipsurile vameșului. Vezi cum răutatea inimii a șters o parte dintre cei mulți ani de osteneală ai fariseului și numeroșii ani de nedreptate ai vameșului. Așezarea inimii și cuvântul pe care-l rostim ne pot urca sau coborî.
De aici învățăm cum trebuie să ne rugăm și că prin starea umilită și cuvinte cuviincioase nu-L vom îndepărta pe Dumnezeu.
Pentru a putea ajunge înaintea lui Dumnezeu, rugăciunea noastră trebuie săvârșită în stare de smerenie.
La ceasul rugăciunii, nu trebuie să-I spunem lui Dumnezeu virtuțile, ci neputințele noastre. Dumnezeu știe dacă am făcut ceva bun și, chiar dacă am făcut ceva bun, trebuie să ne considerăm slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem (Luca 17, 10).
Evanghelia acestei duminici, ca toate celelalte învățături scripturistice, ne învață că mândria este un păcat greu, pe care teologii l-au numit capital, întrucât din acesta se nasc multe altele și omul moare sufletește, chiar dacă rămâne viu cu trupul.
Mândria i-a coborât pe Lucifer și slujitorii lui când au vrut să fie mai presus decât Dumnezeu. Din slujitori ai luminii au devenit slugi ale întunericului, de aceea încearcă să ne înșele mereu, ca nu cumva cineva să se mântuiască.
Păcatul mândriei, de la Lucifer până astăzi, a pus stăpânire pe fiecare. Dacă vom privi cu atenție scrierile filocalice, vom vedea cât de abilă a fost lupta demonilor cu cei care s-au nevoit și au dobândit multe virtuți, pocăindu-se o viață întreagă. Au căutat să-i piardă, măcar în ceasul din urmă, prin păcatul mândriei, poftindu-i să se urce chiar în caleașcă de aur pentru a fi duși la Dumnezeu. Pe unii au reușit să-i piardă în ultimul moment.
Dumnezeu celor drepți le stă împotrivă, dar celor smeriți le dă har (1 Petru 5, 5). Omul mândru se consideră mai bun decât toți și de aceea nu acceptă pe nimeni, fie rude, colegi, ucenici, cunoscuți, prieteni sau vecini. El va dori să se singularizeze. Toți ceilalți sunt răi, el este singurul bun!
La polul opus se află smerenia. Ea face din om înger, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Un om poate deveni asemenea îngerilor dacă se smerește.
Fericitul Augustin, care a cunoscut momente de rătăcire și decădere, întrebat fiind care este drumul cel mai sigur pentru a ajunge în Împărăția lui Dumnezeu, a spus că primul drum este smerenia, la fel al doilea și al treilea; nu există drum mai bun.
Să călătorim așadar, cu ajutorul lui Dumnezeu, pe calea smereniei! La capătul ei Se află Hristos, Care ne-a oferit cea mai înaltă pildă de smerenie și iubire!