Mângâierea Crucii
Ce înseamnă crucea pentru omul de azi şi cum e ea asumată de credincios? În genere, privită oarecum din afara sferei credinţei, crucea ar putea fi considerată un simplu simbol religios sau, mai precis, un semn distinctiv confesional, ale cărui prezenţă şi funcţie în spaţiul public ar putea pune eventual unele probleme legate de libertatea de conştiinţă a membrilor unei comunităţi. Din această perspectivă exterioară asumării existenţiale a Predaniei Bisericii, crucea ar putea fi asociată, pe baza unor simple informaţii conceptuale, exclusiv suferinţei sau durerii provocate de instrumentul de tortură specific unei epoci, devenit emblemă religioasă cu o oarecare semnificaţie spirituală. În aceste condiţii nu mai este decât un pas până la acţiuni seculare concertate de evacuare a crucii şi icoanelor din spaţii publice şi şcoli, dimpreună cu ora de religie şi orice manifestări religioase. În aceste împrejurări, pentru credincioşi manifestarea firească a credinţei devine o cruce lăuntrică, spirituală, asumată de bunăvoie şi ale cărei roade veşnice nu întârzie să apară.
Spre deosebire de cealaltă mare sărbătoare a Crucii, care celebrează Înălţarea ei (14 septembrie), în duminica a treia a Postului Mare este pus în evidenţă un aspect prea uşor trecut cu vederea sau mai puţin luat în seamă, mai ales de către omul contemporan, legat de sensul profund al Crucii în viaţa credinciosului. În mod paradoxal, această sărbătoare accentuează şi o dimensiune mângâietoare a Crucii, comparată în Sinaxarul Utreniei cu „un copac umbros“, sub care „nevoinţele ni se uşurează“ şi „cei care călătoresc pe o cale aspră şi lungă [cea a Postului, s.n.], zdrobiţi de oboseală…, se odihnesc puţin, aşezându-se sub el, şi, oarecum refăcuţi, termină şi restul drumului… Nevoinţele ni se uşurează când ni se aminteşte şi de nădejdea slavei ce ni s-a adus prin Cruce. După cum Mântuitorul nostru, urcându-Se pe Cruce, a fost slăvit prin felul necinstit în care s-au purtat oamenii cu El şi prin amărăciunile pe care i le-au pricinuit, tot aşa trebuie să facem şi noi ca să fim slăviţi împreună cu El…“ Crucea este, prin urmare, şi mângâiere în încercări, şi greutăţi, pentru ca, refăcuţi, să putem continua şi restul drumului, iar prin extensie întreaga viaţă.
Într-un oarecare contrast cu atmosfera aparent „apăsătoare“ a perioadei de nevoinţe a postului, credinciosul nu ratează ocazia unui „dans“ interior, duhovnicesc, pricinuit de celebrarea Crucii, pentru a rosti împreună cu făcătorul de cântări: „Dănţuind cu lira de cântări, să ne bucurăm, astăzi popoare, întru închinarea Crucii, slăvind pe Hristos, Cel Ce S-a răstignit pe ea…“ (Cântarea a 7-a, Utrenia Duminicii Sfintei Cruci).
Lemnul cel de viaţă făcător al cinstitei Cruci îndulceşte amărăciunea postului şi ne mângâie în pustia lipsurilor: „Îndulceşte postul nostru!“ (la Slava Cântării a 9-a din miercurea care precede Duminica Crucii) „Mântuitorule, îndulcirea cea adevărată, Cel Ce ai îndulcit oarecând apele Merei celei amare, închipuind atunci lemnul dumnezeieştii Cruci…“ (Stihiră a Vecerniei din vinerea dinaintea Duminicii Sfintei Cruci).
Pe scurt, Crucea a înflorit lumii mântuirea şi slava vieţii celei veşnice, iar luminatele străfulgerări ale harului Crucii se răsfrâng din bunăcuviinţa frumuseţii ei în inimile celor care o cinstesc, făcându-se izvor de har pururea curgător celor ce i se închină.