Mângâierea părintelui Stăniloae

Dacă nu ar fi existat cartea Lidiei Stăniloae, „Lumina faptei din lumina cuvântului“ (Ed. Humanitas, 2000), poate că niciodată nu mi-aş fi găsit curajul să scriu despre experienţa carcerală a marelui teolog. Şi când folosesc această sintagmă, „marele teolog“, „cel mai mare teolog“, devenită un clişeu, sunt eu însămi izbită de puţinătatea limbajului, care nu îmi permite să îmi exprim admiraţia sinceră fără să mă simt stângace în lumea cuvintelor. Dar părintele Stăniloae nu era aşa! Această măreţie a gândirii lui mi-a devenit cunoscută imediat cum am început să-i citesc opera. Intram în cărţi ca în adevărate catedrale transparente şi pline de lumină, unde plasticitatea expresiei şi coerenţa ideilor mă ajuta să îmi lămuresc problemele teoretice şi nu numai, ci, într-un mod tainic, şi pe cele personale. Am înţeles cel mai bine noţiunea de „părinte“ citind „Teologia dogmatică ortodoxă“, pentru că mereu mi s-a părut că autorul „vorbeşte“ special pentru mine, că este nu oricine, nu un necunoscut, ci părintele meu. Cartea Lidiei Stăniloae mi-a fost de mare ajutor în munca aceasta pe care un om de rând o depune când trebuie să se apropie de un geniu. Dar am reuşit să mi-l imaginez pe preotul deja vestit pentru calităţile sale îngrijindu-se de familie, urcând pe munte cu fiica, studiind la biroul său, pe care stătea un filodendron (simbol al celuilalt copil, pândit de moarte), bucurându-se de lucrurile mărunte ale vieţii şi plângând la pierderea celor dragi… Am putut să percep noaptea de intens dramatism a arestării, felul cum s-au izbit uşile de perete, cum au fost răscolite dulapurile, sertarele până la ora 4 dimineaţa, sub privirile neputincioase ale soţilor Stăniloae şi, în sfârşit, am intuit ce înseamnă smulgerea ticăloasă a unui om nevinovat din casa lui, din cursul firesc al vieţii, spre a fi mânat într-un loc străin şi nedrept. Era 5 septembrie 1958. Pe 4 noiembrie începea procesul. Conform Dosarului de Securitate nr. 2164/1958, care dovedeşte zdrobitor „vinovăţia“ inculpatului, acesta a fost acuzat de „uneltire contra ordinei sociale“, drept urmare a legăturilor cu elemente duşmănoase şi legionare de la gruparea „Rugul Aprins“ şi a colaborării la revista „Gândirea“. Întâlnirile subversive cu „duşmanii poporului“, unde, culmea insurgenţei, s-a citit „Acatistul“ lui Sandu Tudor, au atras după sine condamnarea la 5 ani de muncă silnică şi 5 ani decăderea din drepturile civile.

Suntem tentaţi să credem că un om profund credincios descoperă sensuri ascunse chiar şi în marile dileme ale omenirii, chiar şi în marile încercări. Dar condiţia umană, definită prin vocaţia suferinţei, nu poate ocoli arcul tragic al existenţei. Iată ce pledoarie încerca părintele condamnat, cu speranţa să scape de pedeapsă: „Vă rog, deci, respectuos, ca examinând dialectic întregul material existent în dosar, să binevoiţi a constata că subsemnatul n-am săvârşit fapta ce mi se pune în sarcină şi că ar fi nedrept ca fiul de ţărani săraci să-şi încheie în temniţă existenţa, ca orice criminal de rând, în loc să fie redat familiei, Bisericii şi catedrei…“ (Andrei Andreicuţ, „Mărturisitori pentru Hristos“, Ed. Reîntregirea, 2005, p. 24). Acest cuvânt de apărare, impresionant prin puritatea lui, nu a avut, desigur, nici un rezultat. Din mărturisirile părintelui Stăniloae, consemnate mult mai târziu de Anca Mateescu („Jurnalul literar“, dec. 1993) extragem câteva fraze edificatoare: „Eram foarte apăsat, întristat şi îngrijorat, mai ales din cauza soţiei mele, care rămăsese singură (…). Mă anchetau mai ales noaptea. Mă duceau într-o cameră unde se găseau câţiva ofiţeri securişti, care mă întrebau, pe rând, în ce fel mi-am manifestat adversitatea faţă de regim. Le răspundeam acelaşi lucru: «Eu n-am făcut nici un fel de politică şi singurul lucru pe care l-am apărat a fost credinţa». (…) După ce ne-au judecat şi condamnat în pripă, ne-au dus la Jilava. Am stat acolo iarna, de pe 15 noiembrie până pe 15 martie. Eram mulţi în celulă, unii certăreţi, dar cei mai mulţi oameni cumsecade… Apoi ne-au dus la Aiud. Atunci i-am întâlnit iar pe părintele Ghiuş şi pe părintele Sofian (…). Prin 1959, aproape de Crăciun, m-a găsit doctorul că sufăr de ceva care trebuia operat. Am fost dus la operaţie şi mă gândeam la moarte ca la o eliberare. Când ne scotea la plimbare pe afară, nici nu mai vroiam să mă îmbrac, deşi era iarnă, cu gândul să răcesc, să mor, să nu mai trăiesc aşa (…). În 1962, la Aiud (…) ne-au dus pe toţi într-o celulă mare. Se ţineau discursuri. Un şef de cameră lăuda regimul şi noi trebuia să luăm cuvântul şi să facem la fel. N-am lăudat. Am spus doar că am fost închis fără să fiu vinovat. (…) Credinţa m-a ţinut. Când eram vreo patru-cinci inşi într-o celulă, făceam zilnic Liturghia, cât îmi aminteam, căci nu mi-o aminteam toată. (…) Asta a fost mângâierea noastră, faptul că ne rugam. Cred că am adus multă mângâiere oamenilor prin rugăciunea pe care o făceam acolo. (…) A fost o viaţă de grele suferinţe, de sacrificiu, dar Dumnezeu nu ne-a lăsat şi ne-a ajutat… Cercând, ne-a cercat Domnul, dar morţii nu ne-a dat“. Cu adevărat, părintele Dumitru Stăniloae nu a fost dat morţii, ci aduce mângâiere tuturor.