Mântuieşte-ne pe noi, Preasfântă de Dumnezeu Născătoare!
S‑au scurs mai bine de opt luni de când am scris despre necesitatea cunoaşterii limbii eline pentru studiul teologiei („Piciorul teologiei academice şi ţepuşa limbii greceşti”, în Ziarul Lumina, 5 nov. 2014). În acel articol, printre altele, încercam să stârnesc curiozitatea cititorilor - în special a celor care se ocupă cu studiul teologiei - printr‑o suită de întrebări pe marginea rostirilor liturgice, întrebări al căror răspuns nu ar fi posibil fără recursul sistematic şi nedisimulat la limba greacă. Una dintre acestea, în jurul căreia se nasc din ce în ce mai multe discuţii, benefice fie şi numai pentru faptul că ele există, priveşte formula pe care credincioşii, strana sau corul o adresează Maicii Domnului, sub formă de rugăciune, de cele mai multe ori la Ecteniile din cadrul slujbelor Bisericii. Astfel, cei mai mulţi dintre noi am fost învăţaţi să rostim: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte‑ne pe noi”, dar auzim prin diverse locuri rostindu‑se (sau chiar scris în tipărituri): „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte‑ne pe noi”. Auzim această formulă - cu ambele variante - nu doar la Ecteniile obişnuite din cursul săptămânii, ci şi ca stih la citirea diferitelor Canoane, atunci când urmează o strofă închinată Maicii Domnului, mai ales în Canonul de Mângâiere, cunoscut îndeobşte sub titlul „Paraclisul Maicii Domnului”, sau în cadrul unor slujbe precum Sfinţirea Apei (sau Sfeştania). Desigur, cei care obişnuiesc, sub îndrumarea părintelui duhovnic, să rostească Rugăciunea inimii („Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte‑mă pe mine, păcătosul” sau, în varianta mai scurtă, „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte‑mă”) se adresează cu un şir de mătănii şi Maicii Domnului, cu aceeaşi formulă menţionată mai sus. Am amintit şi aceste locuri complementare, întrucât cei care vor (şi pot) să verifice formula originalului grecesc de la Ecteniileamintite nu vor găsi o astfel de rostire în slujbele greceşti. Formula rostită de diacon sau de preot: „Pe Preasfânta, Curata, Preabinecuvântata […] cu toţi Sfinţii pomenind‑o…” (nu „să o pomenim”, ca în limba română) se continuă cu cuvintele „… pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”, alcătuind o singură frază. Din acest motiv, cărţile greceşti de slujbă nu prevăd aici nici un răspuns din partea stranei şi de aceea trebuie mers la alte texte scrise. Totuşi, în clipa în care diaconul sau preotul grec rosteşte formula „Pe Preasfânta, Curata […]”, înainte să ajungă la cuvintele „pe noi înşine şi unii pe alţii […]”, credincioşii simţeau nevoia să zică ceva, adresându‑se Maicii Domnului, şi anume: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte‑ne pe noi” (în traducere). Din această rostire, neconsemnată ca atare în cărţile de slujbă bizantine, a apărut în limba română scindarea rostirii diaconului sau preotului în două părţi, una cu referire la Maica Domnului, cealaltă la atotdăruirea noastră către Hristos.
Trebuie să spunem că nedumerirea legată de formula „mântuieşte‑ne” sau „miluieşte‑ne pre noi” este mai veche, întrucât de aceasta s‑a ocupat marele profesor liturgist, pr. Petre Vintilescu, într‑un articol din anul 1940.
În general, cei care preferă versiunea „mai recentă”, şi anume „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte‑ne pe noi”, au avut un contact, mai mult sau mai puţin direct, cu spaţiul grecesc, unde se rosteşte: Yperaghia Theotoke, sōson imas. Întrucât verbul sōzō înseamnă „a mântui”, mulţi dintre cântăreţii de strană care au conştientizat şi au înţeles această echivalare lexicală au început să cânte şi în spaţiul românesc „mântuieşte‑ne pe noi”, în loc de „miluieşte‑ne pe noi”, aşa cum am fost învăţaţi majoritatea dintre noi. Totuşi, dacă cercetăm cărţile noastre de slujbă mai vechi, vom observa că nu se rostea în limba română „miluieşte‑ne pe noi”, ci „mântuieşte‑ne pe noi”. Spre exemplu, Efhologhiul sau Molitfelnicul de la Bucureşti din 1834 consemnează peste tot stihul „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte‑ne pre noi”, alături de alte adresări către Maica Domnului, unele păstrate până astăzi, în care apare verbul „a mântui”. Mai mult, în cele mai multe dintre cărţile de slujbă sau de rugăciune tipărite astăzi, chiar cu binecuvântarea autorităţii bisericeşti, citim: „Mântuieşte din nevoi pe robii tăi […], sau „că tu mântuieşti pe robii tăi din toate nevoile”; sau chiar „Uşa milostivirii deschide‑o nouă […], că tu eşti mântuirea neamului creştinesc”.
Să fie, oare, vreo greşeală de traducere? Nu este cazul. Toată înţelegerea, la nivelul minţii, se învârte în jurul a ceea ce se numeşte în termeni lingvistici polisemantism, sau calitatea unui cuvânt de a avea mai multe sensuri. Verbul grecesc sōzō, ca şi verbul românesc a mântui, nu este limitat numai la sensul din jargonul dogmatic - mântuirea este „actul prin care Dumnezeu […] restabileşte starea de comuniune personală cu El” (Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă) , ci are în Biserică şi sensul de „a scăpa”, „a salva”, „a izbăvi” pe cineva dintr‑o primejdie. Acesta este sensul în care Maica Domnului mântuieşte, nu vreunul care să vizeze o supradimensionare a cultului celei prin care ne‑a venit mântuirea, Hristos, Adevăratul Dumnezeu şi Mântuitor.
Prin urmare, o bună aşezare întru cele bisericeşti, dublată eventual de o catehizare corectă, pe principii răsăritene, nu pe cele ale scolasticii apusene, ne va feri de ispita patului procustian al utilizării monosemantice a unor cuvinte din limbajul bisericesc şi al confiscării lor în zona limbajului dogmatic.