Manuale

Neologismul manual este prezent în limba română începând din prima jumătate a secolului al XIX-lea, cu ambele întrebuinţări şi sensuri de astăzi; ca substantiv, însemnând, în general, „carte şcolară“, şi ca adjectiv, numind însuşirea unui obiect de a fi fost „executat cu mâna“; mai târziu apare folosit şi pentru a numi, cu referire la oameni, felul de a munci al cuiva: lucrător manual.

Mai ales pornind de la adjectiv este uşor de făcut legătura cu substantivul mână, deoarece, ca nume al scrierilor, al cărţilor ce cuprind noţiunile de bază dintr-un domeniu, referirea la această parte a corpului omenesc este mai puţin transparentă. Dar lucrurile încep să se clarifice dacă avem în vedere, mai întâi, definiţia mai largă a cuvântului, manualul fiind cartea prin care cititorul este iniţiat într-un anumit domeniu, iar iniţierea poate fi considerată drept o conducere atentă a învăţăcelului, ca şi cum acesta este ghidat la modul concret, al ducerii de mână! Pe de altă parte, în limbile din care româna a împrumutat termenul, franceza şi italiana, termenii manuel, respectiv manuale, derivă din latinescul manuale, calc după un cuvânt din greacă având sensul de „carte portativă“, maniabilă, uşor de mânuit. Aceeaşi este semnificaţia unor lexeme corespunzătoare, explicite, din germană, Handbuch â carte de mână, şi din engleză, Handbook („compendiu, manual“). În etapa de început a traducerilor de manuale în limba română, literaţii transilvăneni în special au preluat modelele din limbile din care traduceau, formulând titluri transparente în sensul la care ne-am referit mai sus; un manual de aritmetică tradus din germană tipărit la 1771 se intitulează Ducere de mână către aritmetică sau socoteală pentru treaba pruncilor româneşti… sau Aritmetica românească şi nemţească, formulă ce apare şi în alte titluri: Ducere de mână cătră cinste şi dreptate… (Viena, 1777). Iar un manual de economie de la 1807, tradus din sârbă, dar având tot un model german, poartă numele de Carte de mână pentru bineorânduita economie (1807). Reflectând formularea dintr-un model asemănător, în titlul unui manual de metodică de la 1818, tradus din germană, găsim un alt termen transparent:, Manuductor pentru învăţătorii scholasticeşti. Să notăm şi un element de istoria culturii: aceste denumiri marchează, într-un fel, chiar democratizarea ştiinţei de carte: ele subliniază faptul că astfel de cărţi sunt, tipografic, de dimensiuni reduse: ele pot fi duse cu sine de cititor, faţă de cele din vechile biblioteci, mari, legate în scoarţe de lemn îmbrăcate cu piele şi chiar legate cu lanţuri de pupitrul pe care se citeau, pentru a nu fi luate sau deplasate în alte locuri, celebrele cărţi cu lanţuri! Depăşind cadrul mediului şcolar, manual este astăzi numit orice ghid practic, considerat o sursă de iniţiere; printre astfel de denumiri orientate profesional se află, de exemplu, Manualul formatorului, al traducătorului, al instalatorului, sau al electricianului, dar referirea se poate face şi la alte zone de interes; am găsit şi manuale ale clientului ori ale consumatorului, un Manual antivirus, ca să nu mai vorbim de provocatoarea denumire Manual de seducţie! În sfârşit, să cităm formulări în legătură cu probleme de actualitate; dacă activitatea Oficiului European de Luptă Antifraudă (OLAF) din cadrul Comisiei Europene a condus la elaborarea unui „Manual de raportare a neregulilor cu fondurile UE“, în discursul public, în legătură cu alegerile europarlamentare de la noi, a apărut referirea la un „Manual antifraudă“, pe care presa l-a numit un ghid „de cunoaştere a procedurilor antifraudă“, interpretat însă ca… un „manual de furt la vot“.