Marele român, preot şi poet Alexe Mateevici

Ne apropiem de sfârşitul lui gustar. Zile după zile sfinte. Sărbătorile lunii august au pentru moldoveni o semnificaţie aparte. Praznicul Schimbării la Faţă, proslăvirea sfinţilor nemţeni, Adormirea Maicii Domnului au adus peste binecuvântata Moldovă belşug de har şi pace.

Pe 24 august ar fi trebuit să sărbătorim din nou: de data aceasta o celebrare culturală. Este ziua în care timpul acestei lumi s-a istovit pentru unul din marii români peste care, din păcate, s-a aşternut uitarea pricinuită de ignoranţa noastră. Aşadar, anul acesta, pe 24 august, s-au împlinit 95 de ani de când tânărul preot Alexe Mateevici îşi începea călătoria către tărâmurile celeste. Cine este părintele Alexe Mateevici!? Să lăsăm să glăsuiască versurile sale scrijelite mai mult cu sufletul decât cu un banal plaivaz, căci ele vor aminti de zămislitorul lor: "limba noastră-i o comoară/ în adâncuri înfundată/ un şirag de piatră rară/ pe moşie revărsată." Acum cred că deja v-aţi amintit. Da, el este autorul acestor stihuri de o rară frumuseţe prin care a închinat un preafrumos imn limbii române, care în concepţia poetului este comoară, foc ce arde, graiul pâinii, limbă sfântă, limba vechilor cazanii. În Republica Moldova versurile poeziei Limba noastră sunt foarte cunoscute, căci ele constituie imnul naţional. Aşadar, să încercăm să ferim colbul uitării trecând în revistă câteva date despre marele român basarabean Alexe Mateevici. Alexe Mateevici s-a născut în familia preotului Mihail şi a preotesei Nadejda Mateevici, la 16 martie 1888, în satul Căinari din fostul judeţ Bender, dar mare parte a copilăriei şi-a petrecut-o într-o altă binecuvântată zonă a Moldovei înstrăinate, satul Zaim. Între anii 1897 şi 1902, adolescentul Alexe a învăţat la Seminarul Teologic din Chişinău, cursul inferior. Atras de frumuseţea slujirii, de totala dăruire a tatălui său, copilul a voit încă de mic să devină preot. Dar pentru aceasta dorea o deplină formare nu doar şcolărească, ci mai ales duhovnicească. Cei opt ani ai cursului superior al Seminarului Teologic l-au şlefuit deplin, aşa încât să devină un bun sacerdot. Viaţa de seminarist i-a fost cu adevărat o pepinieră duhovnicească. A împletit cu dragoste studiul cu viaţa liturgică a Bisericii. Tot în această perioadă, bunul său părinte, preotul Mihail, a trecut la cele veşnice la doar 43 de ani. A suferit mult tânărul seminarist, dar nu a deznădăjduit. Rugăciunea şi credinţa l-au făcut să fie şi mai preocupat de a deveni un sârguincios slujitor al Sfântului Altar. După dramatica şi grăbita despărţire de tată, Alexe Mateevici s-a apucat de scris versuri. Era forma cea mai potrivită în care sufletul său plin de afecţiune faţă de neam şi credinţă s-a putut exprima. Concomitent cu pasiunea pentru versuri, viitorul preot studiază la Facultatea de Teologie din Chişinău, dar şi la Academia Teologică de la Kiev pe care o absolvă în 1914. A fost perioada cea mai intensă de studiu a vieţii sale. Un apropiat mărturisea mai târziu că "Mateevici trăia ca într-o beţie a cititului". A fost etapa în care doctorul în teologie a început să traducă din literatura rusă foarte multe cărţi religioase, dar şi beletristică. Concomitent cu aceasta, Mateevici a rămas credincios dragostei celei dintâi, cultura populară românească. De aceea a publicat mai multe studii în care se oglindeşte preocuparea inimosului teolog pentru trecutul poporului român, dar şi pentru tradiţiile lui multiseculare. Anul 1914 aduce în viaţa lui Mateevici multe împliniri, dar şi sfâşietoare tristeţi. S-a căsătorit şi apoi s-a învrednicit a primi Sfânta Taină a Preoţiei. În toamnă a fost numit profesor de limbă greacă la seminarul unde, în urmă nu cu mult timp, el însuşi păşea sfios elev. Mâhnirile au fost şi ele mari. România suferea din pricina atrocităţilor primei conflagraţii mondiale. Neamul era urgisit, cotropit şi irosit în război. Profesor conştiincios, părintele Alexe a adus un suflu nou în şcoala teologică din capitala Basarabiei. Cuvântarea ţinută în faţa elevilor seminarişti la debutul anului şcolar 1915-1916 arată că într-adevăr valoarea nu aşteaptă numărul anilor. Avea doar 27 de ani şi vorbea ca un om cărunt. Înţelept şi echilibrat, profesorul Mateevici îndemna seminariştii să se pregătească temeinic, căci vremurile sunt tulburi, iar românii au nevoie de preoţi înţelepţi şi rugători. Fraţii români luptau pentru libertate şi unire. Sufletul tânărului preot şi poet se mistuia. Trebuia să fie pe câmpul de luptă lângă compatrioţi. La dorinţa sa a fost trimis preot pe front. Erau vremuri cu adevărat grele pentru naţia românească. Cine se declara român patriot adept al Marii Uniri avea un curaj confundat uneori cu jertfa supremă. Părintele Alexe nu a pregetat să facă această mărturisire de mai multe ori. Bunăoară, la primul congres al învăţătorilor moldoveni din Basarabia care s-a desfăşurat la Chişinău între 25 şi 28 mai 1917, avea să proclame într-o admirabilă alocuţiune: "Trebuie să ştim că suntem români. Aceasta trebuie să le-o spunem şi copiilor şi tuturor celor neluminaţi. Să-i luminăm pe toţi cu lumină dreaptă… N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut". Era sosit într-o permisie de pe front. Acolo văzuse şi simţise cu adevărat dragostea românilor pentru neam şi glie. Tot cu acest prilej, preotul militar Alexe Mateevici a plămădit cea mai frumoasă odă închinată graiului românesc, poezia Limba noastră, care a fost citită pentru prima dată chiar de stihuitor cu prilejul amintitei întruniri a învăţătorilor. Nu ştia preotul poet că doar peste două luni, timpul acestei lumi zbuciumate se va sfârşi pentru el. Probabil capodopera operei sale literare a fost scrisă sub inspiraţie cerească, căci în stihurile ei şi-a lăsat o fărâmă din bucuria de a fi român, dar şi potopul de doruri necoapte - unirea şi unitatea fraţilor români. Întors pe front, Alexe Mateevici s-a îmbolnăvit de tifos. Adus la Chişinău, a ferit perdeaua acestui veac cu un vis neîmplinit. Avea 29 de ani. La scurt timp, Marea Unire s-a înfăptuit. La ea au participat nu doar cei de pe pământ, căci mulţi români mutaţi întru veşnicie, între care şi părintele Alexe, au privit şi au participat la bucuria naţiei române în duh. Deşi a apucat să aştearnă pe hârtie doar vreo 43 de poezii, acolo în Cer, părintele Alexe Mateevici nu conteneşte să stihuiască celeste rime, fiind pentru noi toţi pildă de dăruire şi jertfă pentru tot ce este sfânt şi românesc.