Marii pariori ai catedrei
▲ A fi cu bună ştiinţă profesor în România postdecembristă îmi pare un act de mare eroism, făcut de nişte mari pariori, care se întrec cu sine, spunându-şi mereu, la începutul fiecărui an şcolar: „Hai să vedem cât mai rezist aşa!“ ▲
Profesorii, se ştie, au nişte salarii de mizerie. Şi s-au gândit guvernanţii noştri că sunt mai prost îmbrăcaţi decât copiii lor. O ruşine. „Hai să le dăm un fel de primă anuală, să-şi cumpere şi ei câte-un costum“, şi-or fi zis politicienii coborând din limuzine. Este ultima pomană pe care bieţii profesori trebuie să o înghită pe post de mare favoare din partea statului român. Există o propunere legislativă care spune că ei vor primi anual 150 de euro „pentru îmbrăcăminte“! A, dar ce credeaţi, că li se vor da bani pentru vreun costum Versace sau Armani? Nici nu cred că şi-ar dori ei chiar aşa ceva. Înţelegem însă din hotărârea de a suplimenta venitul dascălilor că salariul lunar este, în continuare, destinat menţinerii unei siluete demne de invidiat a corpului profesoral. Cu cât mai zvelt, cu atât mai ascultat de elevii care ştiu că în lumea în care trăim este importantă imaginea.
Ce mai aflăm că fac ai noştri actuali edili, bineînţeles, în scopuri electorale? De exemplu, în Bucureşti, s-a organizat o petrecere la care au fost invitaţi 6.000 de dascăli. Mascată sub zodia Zilei Femeii, deşi ne aflăm la mijloc trecut de martie, petrecerea a avut animatoare îmbrăcate în Crăciuniţe, din lipsa altor costume... Se vede că lor nu le dă partidul bani decât tot de un costum anual! Dar de ce tocmai profesorii şi învăţătorii să fie invitaţi la bairamul cu mâncare, muzică şi tot tacâmul preelectoral? Desigur, pentru că, după ştiinţa primarului cu suflet larg, numai nişte oameni care sunt prost plătiţi s-ar fi putut bucura din plin şi ar fi apreciat iniţiativa sa generoasă. Mă întreb cum de vorbim cu toţii de atâţia ani despre indecentele salarii cu care sunt plătiţi cei care au grijă de educaţia copiilor şi cum se face că niciodată nu se găsesc soluţii pentru a tăia o dată nodul gordian?
Poate ne gândim că este, totuşi, mult mai bine decât în alte părţi, decât în America, de pildă, unde un elev poate oricând să intre într-o şcoală cu o mitralieră şi să omoare colegi şi profesori, de-a valma. Adică, atâta timp cât profesorul de geografie iese viu de la ore, ce mai contează că este atât de prost plătit, încât nu va putea să plece în excursie niciodată să vadă Munţii Alpi despre care tocmai le-a predat elevilor.
A fi cu bună ştiinţă profesor în România postdecembristă îmi pare un act de mare eroism, făcut de nişte mari pariori, care se întrec cu sine, spunându-şi mereu, la începutul fiecărui an şcolar: „Hai să vedem cât mai rezist aşa!“. Fiecare ministru al Învăţământului aflat în turism pe la clădirea din care se diriguiesc destinele dascălilor şi ale învăţăceilor a avut grijă să-şi pună amprenta cât mai personală. Niciodată o mărire de salariu decentă, astfel încât profesorii să nu mai fie nevoiţi să îşi consume tot timpul liber dând meditaţii. Astfel încât omul de la catedră să fie motivat să predea atât de bine, încât elevul să nu mai ceară meditaţie. Că există şi materii la care nimeni nu are nevoie de meditaţii, cu atât mai rău pentru cel care are ghinionul de a preda aşa ceva!
A fi profesor în România de azi este o probă pe care se mai încumetă unii dintre noi să o facă din prea multă pasiune (sper că nu pentru că nu au altă perspectivă). Dacă nu ar fi aşa, atunci n-aş mai putea crede că există spirit de sacrificiu înnăscut la români.
Mi-aş dori să văd un ministru care să aibă grijă şi de profesori, să nu mai fie nevoie de măsuri legislative care să dea ajutoare pentru îmbrăcarea lor. Să-i vedem pe dascălii noştri îmbrăcaţi elegant, aşa cum merită, să îşi permită vacanţe de neuitat, să avem încrederea că generaţiile pe care le şcolesc nu se vor mira când unul sau altul dintre licenţiaţi va opta pentru cariera de profesor.