„Martir român, pierdut acte de recunoaștere a suferinței”
Știu că istoria contrafactuală nu are mare căutare ca gen științific, nici nu am această pretenție, însă... Ce s-ar fi întâmplat dacă Nicolae Ceaușescu, despotul României, ar fi trăit până în anul 2000, să zicem, adică până la 82 de ani? Un lucru posibil biologic în cazul său, admitem asta. Apoi la putere venea, pe linie „dinastică”, Nicușor Ceaușescu - acum ar fi avut și el 73 de ani, cu tot cu transplantul de ficat obligatoriu în urma abuzului de alcool. România ar fi fost Republică Socialistă, în continuare - vezi alte state contemporane care nu au părăsit linia partidului unic și iubit, cum sunt Coreea de Nord, China, Cuba, Venezuela.
Dar cum ar fi arătat România în atare situație, mă întreb? Dar Bucureștiul? Dar cum ar fi arătat viețile noastre reale, cele care conțin „devenirea” condiției umane? Care conțin, cu alte cuvinte, sămânța „neliniștii” celei bune, pe care a pus-o Dumnezeu în fiecare suflet, talanții săi unici, irepetabili, pentru care va răspunde fiecare la Judecata de Apoi. Eu unul aș fi fost, cu siguranță, un profesor de geografie - cvasiratat. Adică blazat, nemulțumit, frustrat, ca un leu în cușcă. Cu un imobil demolat în centrul vechi al Capitalei - răvășit la acea oră de buldozerele sistematizării, mutat în cine știe ce garsonieră confort 2 din cartierul Rahova.
Alți amici de-ai mei ar fi ajuns care cum: ingineri dezabuzați prin fabrici & combinate, profesori famelici risipiți în școli generale din provincie, mici funcționari trăgând mâța de coadă și plimbând tone de dosare cu șină, intelectuali marginalizați fără operă publicată, preoți drastic împuținați, timorați și veșnic filați de „organele de securitate” etc. Și, peste toate, sătui până peste cap de cozile la carne, benzină sau ace de gămălie.
Însă mai mult decât atât, cum ar fi arătat Bucureștiul și viața sa culturală? Cultură care ajunsese complet sub papucul ideologiei și al propagandei, nu mai mișca nimic în front în 1989. Dar viața religioasă?
Dacă nu ar fi venit eliberarea prin presiunile politicii externe ale Occidentului („Domnule Gorbaciov, dărâmați acest zid!”, așa cum i-a spus Ronald Reagan liderului sovietic în 1987 în fața Porții Brandenburg), de comun acord cu regimul de la Kremlin aflat în metastază economică și morală, nu afla nimeni în România lui ‘nea Nicu de existența lui Țuțea. Sau de Stăniloae. Nu afla nimeni de Gavrilă Ogoranu, nici de Gafencu, nici de Ioan Iovan, Arsenie Boca ori Arsenie Papacioc. Nici de părintele Cleopa, nici de Bartolomeu Valeriu Anania, nici de experimentul Pitești cu tot florilegiul lui de martiri, nici de Coposu, Doina Cornea ori regele Mihai. Nici de Cioran, Eliade, Nae Ionescu sau Noica, nici de mișcarea Rugul Aprins cu tot cortegiul său de martiri: monahul Daniil, Vasile Voiculescu, arhim. Vasile Vasilache. Nici de Rugăciunea inimii, nici de toate zecile, sutele de mii de cărți apărute după 1989... Nici mănăstiri ori biserici nu se mai construiau ori se ridicau din cenușă: Dervent, Schitul Darvari, Sihăstria Putnei, Lainici, Comana, Bârsana, Catedrala Națională etc. Ar fi fost un deșert ghimpat, în care în loc de laudă adusă Domnului s-ar fi auzit numai muzică patriotică și osanale deșănțate pentru Marele Cârmaci. Memoria martirică ar fi fost ștearsă pe veci fiindcă autorii și martorii se stingeau tăcuți în apartamentele înghesuite și înfrigurate din cartierele dormitor ale marilor orașe (căci satele se demolau în ritm drăcesc).
Așadar, toate aceste imagini, trăiri, povești, cărți, edificii sacre care să ne țină treaz spiritul național - identitar - religios nu ar fi existat, căci nu aveau cum. Am fi fost o populație comunizată (adică pusă la grămadă), cu setul de valori „revoluționare” stabilit de Marx Engels & Lenin, cu un cult al personalității unui singur om de lut (nu al lui Hristos, nici pomeneală!), cu o istorie din care nimeni nu mai știa nimic - toate mărturiile deținuților nu ar fi existat, și nici martori ai lor. Mureau și gata, fără a apuca să-și spună povestea...
Era mai bine așa?
Nu mai aștept răspunsul, căci eu îl știu deja. Și dvs., cei care citiți aceste rânduri, îl știți de fiecare dată atunci când vă apropiați liberi de Sfântul Potir, la îndemnul: „Gustați și vedeți că bun este Domnul!” (Ps. 33, 8).