Martiriul ca liturghie publică

La începutul anilor 2000, este (re)adus în discuție faptul că martiriul se derulează ca un sacrificiu liturgic public. În carnea creștinilor care suferă, cuvântul și Împărăția lui Hristos sunt mărturisite și reprezentate liturgic, iar jertfa acestora o repetă pe cea a Domnului.

O atare ipoteză în deslușirea experienței martirice este vizată expres de Robin Darling Young în cercetarea In Procession before the World: Martyrdom as Public Liturgy in Early Christianity (Marquette University Press, Milwaukee, 2001, p. 70).

Pornind de la o prezentare analitică a principalelor repere ale tradiției creștine a martiriului, Young observă că, în timp ce euharistia Bisericii vechi este un substitut al sacrificiului lui Hristos, martirii îl imită în cadrele misteriologiei. Pe de altă parte, și în continuarea observațiilor de mai sus, martiriul este perceput ca un ritual. În sens misteriologic, suferința și moartea pentru Hristos, realizând încă de aici slava lumii viitoare, sunt înțelese ca repetiție sau substitut al botezului, ca sacrificiu paralel și similar cu pătimirea lui Hristos, și ca euharistie, o jertfă mântuitoare (p. 12). Așa încât, nu e nici o îndoială pentru Young că martiriul, ca act public, este o liturghie (p. 13). Cu precizarea că, în timp ce euharistia primilor creștini avea un caracter (încă) privat, nefiind accesibilă necreștinilor, „sacrificiul martirilor era public și dramatic” (p. 12), dezvăluind public liturghia.

„Pregătire pentru liturghia publică a luptei”

Autoarea, profesor de Istoria Bisericii vechi la Universitatea Catolică a Americii, analizează aspecte ale pregătirii pentru liturghia publică a luptei (pp. 9-15). Două sunt aspectele esențiale: auto-oferirea publică și deliberată a martirilor în contextul ceremonial roman și rolul instrucției în martiriu. Din această perspectivă, epistolarul ignatian atestă o dezvoltare timpurie a complexei viziuni a martiriului printre creștini, Sfântul Ignatie al Antiohiei fiind foarte explicit despre modul în care se pregătește să-L dobândească pe Dumnezeu prin martiriu (pp. 15-19). Investigarea operei Teoforului aduce în atenție un șir de informații privind similitudinile de pregătire pentru şi raportare la martiriu între episcopul antiohian și Policarp al Smirnei (pp. 19-24).

Următoarele pagini sunt dedicate notelor lui Pionius cu privire la oferirea de sine (pp. 24-30), dezbaterii Sfântului Irineu al Lyonului despre ortodoxia martirilor și lipsa de legitimitate a suferințelor și morții ereticilor (pp. 30-35), celor trei elemente esențiale experienței martirilor din sudul Galiei (prezentarea atentă a mărturisirii, desființarea și substituirea ceremonialului păgân prin sacrificiul martirilor, reprezen­tanți ai lui Hristos - pp. 35-37), sfaturilor lui Clement Alexandrinul pentru antrenamentul martirului gnostic (pp. 38-47) și viziunii lui Origen privind legitimitatea martiriului (apărată în controversa cu Celsus - pp. 49-52) și complexitatea instruirii/antrenării creștinilor pentru lupta cea bună (subiect al exortației alexandrinului - pp. 52-59). „Alexandrinii văd martiriul ca o liturghie publică, care are scopul ultim de a învinge puterile opuse lui Dumnezeu și de a converti lumea. Deși elementele apocaliptice din scrierile anterioare pălesc în scrierile lor, martiriul continuă să reprezinte oferirea unei mărturii despre Dumnezeul cel adevărat, alături de oferirea unei victime vii” (pp. 59-60). Acest sacrificiu, săvârșit în imitarea lui Hristos și în paralel cu Euharistia, conține o proclamare verbală a adevărului și o ofertă care aduce viață Bisericilor creștine și lumii încă necredincioase (p. 60). Sunt tot atâtea elemente definitorii spiritualității martirilor, în care, prin combinarea limbajului de luptă și de sacrificiu religios, se accentuează diferite aspecte ale expe­rienței sângeroase a primilor creș­tini, înțeleasă atât ca o luptă între Dumnezeu și dușmanii săi, cât și ca încredințare a participării la un sacrificiu cosmic (pp. 60-61).

„Convingerea primilor creștini că sacrificiul lor public este superior și fatal sacrificiului păgân din ­imperiul roman și că, pentru victoria în această confruntare spirituală, membrii Bisericii aveau nevoie de o pregătire intensivă, formare ­dependentă de cuvinte și de exemple umane vizibile trimite ­către exis­tența unei învățături consistente.” Este vorba despre o gnosă, în sensul de știință duhovnicească, răspândită peste tot în primele trei secole ale Bisericii, concomitent cu „înțele­gerea liturghiei ca ax [de unire] al pământului cu cerul și ca sacrificiu public” (p. 61), conchide Young.

De la „martiriul potențial”  la „sacrificiul imitativ” al jertfei lui Hristos

Ceea ce dovedește Young, plecând de la actele martirice, de la scrierile Părinților Apostolici și de la teologia mistică a alexandrinilor, este că martiriul împlinește condițiile care stau la baza liturghiei. Mai întâi, este vorba despre aducerea prin martiriu a unei ofrande pentru împlinirea jertfei. Moartea fiecărui martir „a funcționat ca un sacrificiu liturgic public, în care cuvântul lui Iisus și al Împărăției Sale au fost mărturisite și împlinite”, aducere a unei jertfe care o repetă pe cea a Domnului (p. 11), martiriul fiind un proces euharistic imitativ (p. 12). Cealaltă condiție este cea a pregătirii, care vizează la un prim nivel tradiția la care creștinii s-au raportat, pregătindu-se pentru a merge „în procesiune înaintea lumii” (după expresia lui Origen din Exortație la martiriu XLII, preluată de Young ca titlu). Între timp, martirii înșiși devin parte a acestei tradiții. Dar, ceea ce subliniază Young este că, în timpul martiriului, cei care purtau numele lui Hristos (creștinii) deveneau „scrisori menite să fie citite de comunitate și de lume, scrisori de la Hristos care erau recunoscute ca Hristos”. Martirii s-au arătat modele de imitat bazate pe o interpretare a vieții jertfelnice a lui Hristos, asemănându-I-se ca temple ale Duhului, „făcând prezența lui Dumnezeu să se manifeste în lume” (p. 10).

Toate acestea se petrec, așa cum observă Young, în termenii „societă­ții greco-romane” (p. 12). O prezență obișnuită pentru romani erau jocurile publice, manifestări de factură violentă. Aceste spectacole ale cruzimii și ale morții au fost transformate de creștini după scopurile lor duhovnicești, devenind atleți ai credinței în competiții aparent areligioase și bulversând un întreg sistem religios sacrificial civic din postura unor oficianți ai propriilor jertfe. Urmașii lui Hristos Cel răstignit și înviat devin astfel biruitori în spectacole dramatice unde ajungeau în urma unor instanțe de judecată pentru care erau din oficiu condam­nați (p. 13).

De asemenea, pregătirea pentru jertfa publică face din fiecare creștin un martir potențial, deosebit de vulnerabil, pe de o parte, din cauza precarității condiției umane, iar pe de alta, din cauza opoziției violente a Stăpânitorului acestui veac și a legiunilor acestuia, care lucrau prin intermediul autorităților politice la desființarea Împărăției lui Dumnezeu, inaugurată jertfelnic de Împăratul răstignit la periferia Ierusalimului. „Martiriul potențial” devine un principiu esențial al spiritu­alității primilor creștini, în jurul căruia mărturia publică era pregătită de o instrucție în tainele credinței (cu o continuă cuplare la Scripturi), care presupune permanenta participare și susținere a tuturor membrilor comunităților creștine (fiecare dintre acesta fiind un martir latent) și raportarea înțeleaptă la tensiunea dintre situația cotidiană și situarea eshatologică a Bisericii (p. 10). În timp ce pregătirea a făcut din „martiriul potențial” un soi de mișcare eshatologică în expectativă, nu realizată (p. 11), experiența morții pentru Hristos ca un „sacrificiu imitativ”, public, dramatic și mântuitor, deopotrivă, a dezvăluit implicațiile ritualice și comunitare ale unui tip de spiritualitate constitutiv creș­ti­nis­mului (p. 12).

Teza demonstrată din plin de Young conduce la o înțelegere complexă asupra identității eclesiale și euharistice a creștinismului. De esență martirică, aceasta delimitează deopotrivă o spiritualitate comunitară, menită să creeze solidaritate în cadrul membrilor aceleiași Biserici, și o prezență vie (misiune) în societate, care presupune tocmai imitarea parcursului jertfelnic al lui Hristos și al celor care L-au urmat în viață și în moarte.

Epilog românesc

Într-o ediție de la finalul anului 2000 a publicației „Vestitorul Ortodoxiei” (nr. 257-258, p. 11), un student în al III-lea an la secția Pastorală a Facultății de Teologie din București a devansat intuițiile cercetătoarei nord-americane într-un eseu intitulat sugestiv: „Martiriu şi Euharistie. Taina Bisericii în actele martirice şi în scrierile Părinţilor apostolici”. Textul a reprezentat o versiune sintetică pentru un studiu cu același nume, publicat în vara anului 2002 în primul număr al Caietului de studii editat de Centrul pentru Studii de Teologie Aplicată (Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, pp. 19-34), la rându-i placă turnantă pentru o teză de doctorat susținută la Facultatea de Teologie din Sibiu în anul 2010 (veritabilă fenomenologie martirică a spiritului eclesial, dublată de o fenomenologie eclesială a spiritului martiric în lumina mărturiilor Bisericii vechi, după cum afirma, printre altele, coordonatorul lucrării în referatul de la susținere). Fascinantul eseu din 2001 al profesoarei americane despre martiriu în creștinismul primar ca „liturghie publică” regăsește pe terenul fertil al teologiei românești încercarea de recuperare pentru credința și viața Bisericii a ethosului creștin originar, posibilă printr-o dublă perspectivă mistagogic-eclesială asupra martiriului, atât ca o lectură duhovnicească a martiriului, cât și ca o lectură martirică a învățăturii ascetico-mistice creștine.