Mărturisitor al iubirii şi al blândeţii dumnezeieşti

Cuvintele părinţilor îmbunătăţiţi ocupă un loc special între preocupările credincioşilor, care au intuiţia de a le preţui, învăţa şi asculta cu multă râvnă şi evlavie. Bucuria este şi mai mare atunci când citim sau auzim mărturiile pline de duh şi de putere ale unor părinţi duhovniceşti din neamul nostru. Un astfel de părinte a fost stareţul Dionisie Ignat, duhovnicul român de la Sfântul Munte Athos, care a bucurat şi întărit cu prezenţa şi sfaturile sale nenumăraţi monahi şi creştini, mireni căutători ai liniştii.

Stareţul Dionisie a fost un neobosit mărturisitor al iubirii dumnezeieşti, al milei şi al răbdării lui Dumnezeu. Vedem că unii părinţi duhovniceşti sunt mai aspri, regăsindu-se mai mult în sfaturile lor dimensiunea ascetică a nevoinţei. Însă părintele Dionisie vestea tuturor iubirea lui Dumnezeu, ca început şi finalitate a oricărui lucru bun. "Vedeţi ce lucru înfricoşător pe care omenirea nu-l bagă în seamă? Dacă nu-i dragoste, nimica nu este. Dumnezeu, scriu toate Sfintele Scripturi şi toţi Sfinţii Părinţi, dragoste este. Vezi? Dacă nu este dragoste, nu e nici un folos. Toate faptele bune sunt bune - şi postul, şi metaniile, şi toate celelalte fapte bune -, dar dacă nu e dragoste, nu e nici un folos. Adică vârful faptelor celor bune îl acoperă dragostea. Asta-i sfârşitul, căci dacă este dragoste eşti aproape de Dumnezeu." "Cât e de uşor a avea dragoste, şi uite cât de mult lipseşte acuma între oameni dragostea!" Duhovnicul aghiorit a fost el însuşi un chip al milei şi iubirii lui Dumnezeu, căci prin ceea ce spunea căuta mereu să mângâie şi să consoleze sufletele celor care îl căutau. "Dumnezeu ştie ce-o mai fi, dar orice o fi, orice n-o fi, să ne miluiască bunul Părinte Ceresc şi să ne mântuiască, că în dar suntem mântuiţi. Nu închinăciunile noastre, nu! Darul lui Dumnezeu! Răutate dacă n-avem, dacă avem bunătate în sufletele şi cugetele noastre, ne mântuieşte Dumnezeu. Cât e de uşor a avea dragoste, şi uite cât de mult lipseşte acuma între oameni dragostea! Vezi? Şi-i cea mai mare." Părintele Dionisie ştia că soluţiile pentru biruirea obstacolelor şi neputinţelor vieţii sunt rugăciunea şi încrederea totală în Dumnezeu. Cu toate acestea, omul din lume, spre deosebire de monah, este supus unui alt stil de viaţă, care îl epuizează, astfel încât rugăciunea şi aspectele duhovniceşti ale vieţii sunt uneori neglijate. Stareţul român considera greutăţile inerente vieţii ca un canon prin care omul se îndreaptă şi se apropie de Dumnezeu. "Dumnezeu, văzând nevoia şi greutăţile fiecăruia, va binecuvânta cu milă spre toată suflarea. Fiindcă omul în lume nu poate vieţui în alt fel şi trăieşte în greutăţile astea, Bunul Dumnezeu va iconomisi cu bunătatea Lui cea neajunsă de mintea omenească ca să nu fie pedepsit. Trece cu vederea Dumnezeu, că, după cum scriu Sfinţii Părinţi, e foarte departe dreapta judecată de milostivirea lui Dumnezeu, ca un fir de nisip faţă de munţii cei mari. Atât de mare e bunătatea lui Dumnezeu! I se zice Dreptul Judecător, dar bunătatea Lui covârşeşte foarte mult judecata. Dumnezeu, văzând necazurile omenirii, veşnic caută să ne îndrepte. Dar după cum au devenit lucrurile acuma, n-o să-l judece Dumnezeu pe mirean ca pe un răzvrătit." "Când omul e cuprins de egoism, nu mai are nici o judecată adevărată" Ispita principală şi cauză a tuturor căderilor omului este egoismul. Pentru monahi, ascultarea desăvârşită de un părinte duhovnicesc este arma de a birui această ispită. Pentru mireni, egoismul şi suficienţa de sine se biruie prin ascultarea de duhovnic, de încredinţarea către acesta şi ascultarea sfaturilor lui. "Când omul e cuprins de egoism, nu mai are nici o judecată adevărată. Dacă egoismul s-a instalat în mintea ta, socoteşti că numai ce zici tu, aceea-i bun. Şi de acuma satana, duhul cel rău, te învaţă, îţi şopteşte la ureche numai cele rele şi tu spui că aşa-i bine, "ce fac eu e bine", asta înseamnă egoismul, mândria. Patima asta o vede, o ţinteşte vrăjmaşul, doar de aceea a căzut din cer, şi se osârduieşte cu toată tăria lui să instaleze în sufletul fiecăruia din noi egoismul: "Eu fac ce ştiu, nu ce mă învaţă altul! Eu! Ce ştiu! Asta e arma cea mai puternică a vrăjmaşului"." Descătuşarea de patima mândriei este începutul pentru orice lucrare duhovnicească. Chiar rugăciunea inimii nu poate fi rostită de un om care este stăpânit de mândrie. Cu toate acestea, stareţul sfătuieşte pe toţi să nu deznădăjduiască, ci să încerce şi să lupte, pentru că în cele din urmă Dumnezeu este Cel care lucrează şi biruie neputinţele omului. "Dar încearcă, că oricât de puţin te-ai osârdui, ai folos. Dacă vei ajunge să ai rugăciunea minţii tot timpul, harul acesta mare dumnezeiesc, până când şi dormi, e bine, iar dacă s-a întâmplat că n-ai putut reuşi, păgubaş nu eşti. Ai plată de la Dumnezeu. Că vezi, ne spun Sfinţii Părinţi, o sfântă cruce dacă ai făcut-o cu frica lui Dumnezeu, şi cu smerita cugetare, e scrisă în ceruri. Dar de ce e scrisă aşa o sfântă cruce? Fiindcă vrăjmaşul, diavolul, veşnic scrie şi el toate nepotrivirile. Toate relele pe care le facem noi. Aşa şi Dumnezeu, şi sfânt îngerul nostru păzitor scrie tot ce facem noi, o cât de mică faptă bună." "Trebuie singur să te sileşti şi Dumnezeu ţi-ajută" O altă primejdie pe care părintele Dionisie o aminteşte este lenevirea minţii spre rugăciune. Această stare de indispoziţie se depăşeşte prin silirea firii. "Trebuie să te sileşti. Trebuie singur să te sileşti şi Dumnezeu ţi-ajută. Să ne osârduim, să nu fim nepăsători, că nepăsarea e cea mai mare primejdie pentru sufletul fiecăruia din noi. Zici: "Eh, nu-i nimic aceea, daâ aceea nu-i nimic, eh, îi post, dar hai să mâncăm, nu-i nimic." Asta se cheamă nepăsare. Asta-i un fel de disperare, cum să spun, ş-atuncea ce-ai făcut? N-ai milă singur de sufletul tău, ş-atuncea sigur că-i primejdie. Dar cât se poate, să ne osârduim. Sunt în mijlocul Bucureştiului, sunt oameni apropiaţi de Dumnezeu, care-şi caută mântuirea. "Sunt păcătos. Fac ce pot, dar sunt păcătos." Ăsta e cel mai puternic cuvânt care îl atrage pe om către bunătatea lui Dumnezeu, că se cunoaşte aşa cum e." Duhovnicul Dionisie a ştiut că adevărurile credinţei, mărturiile personale despre experienţa lui Dumnezeu sunt folositoare celorlalţi, credincioşilor chiar şi celor care sunt depărtaţi de Biserică. Mărturia creştină trebuie să fie făcută în spiritul dragostei şi al bunătăţii. Părintele spunea că o persoană poate fi adusă spre Dumnezeu numai prin blândeţe, iar în tot ceea ce el făcea se putea vedea acest adevăr. "De aceea, datoria noastră, a creştinilor ortodocşi, este ca niciodată să nu contenim să spunem adevărul, să nu stăm pe loc, în nepăsare. Dar să-l sfătuieşti pe cel cu care vorbeşti ca şi cum i-ai fi cel mai bun prieten, ca şi cum l-ai iubi, şi nu de parcă i-ai ordona; ca şi cum i-ai arăta adevărul şi a-i cere şi părerea lui. Numai aşa poţi să-l convingi. Blândeţea e unul din lucrurile pe care trebuie să le întrebuinţăm când spunem adevărul altor persoane care-s depărtate de adevăr." (Sursă: "Stareţul Dionisie, duhovnicul român de la Sfântul Munte Athos", Editura Prodromos, 2009)