Matematica, o formă de asceză

În perioada anterioară anului 1989 eram elevă şi învăţam informatică într-un laborator nou, cu calculatoare HC considerate performante pentru vremea aceea. Informaţia era stocată pe bandă magnetică. Aveam uneori sentimentul zădărniciei, când, după câteva ore de lucru la calculator, se întâmpla una din desele întreruperi de curent de pe atunci şi, pentru că nu apucaserăm să salvăm pe casetă, roadele muncii noastre se pierdeau. Ne puneam atunci problema cu ce ne-am ales. Mai mult, ne întrebam cu ce se alege cineva care studiază informatica, dat fiind că acest domeniu evoluează rapid.

Probabil întrebări asemănătoare îşi pun şi cei care studiază o disciplină umanistă, care ar trebui să fie fondul de cunoştinţe edificatoare, de temelie, la care să se raporteze în această lume schimbătoare şi în mare parte subiectivă. Am avea nevoie de ceva la care să ne întoarcem permanent, ceva durabil şi de neclintit, o temelie a fiinţei noastre. Aşa cum era înainte casa părintească, de la ţară, cu simbolurile şi încărcătura ei emoţională deosebită. Aşa cum este vârsta copilăriei, loc de refugiu şi de statornicie, sursă de putere, de energii creatoare, cu zâne ocrotitoare, în lumea de azi, în care avem adesea sentimentul lipsei unui acoperământ iubitor, cald, mângâietor. Cu ce rămânem după ce uităm tot: tot ce ne-a învăţat şcoala, tot ce am acumulat în viaţă? M-a impresionat foarte mult moartea lui Emil Cioran, care a suferit către sfârşit de Alzheimer, boală caracterizată de pierderea memoriei. Scepticul Cioran începuse traversarea inversă prin regnurile existenţei. Gabriel Liiceanu observă (în Declaraţie de iubire), că Cioran dorise, teoretizase această uitare, dar că nu o prevăzuse ca pe o păţanie reală a vieţii lui, că nu mizase, în privinţa sfârşitului lui, pe uitarea totală. Matematicianul Grigore Moisil definea cultura ca ceea ce rămâne după ce uiţi tot. Şi ce rămâne după uitare? Pe ce criteriu să alegi cunoştinţele demne de a fi acumulate având în vedere şi uitarea care va veni, şi sentimentul zădărniciei care ar putea însoţi o vârstă înaintată? Cum să rămâi cu o bogăţie lăuntrică pe care nimic şi nimeni nu ţi-o pot lua? Mulţi se sperie de caracterul abstract al matematicii, alţii se pierd pentru că nu au consecvenţa necesară de a merge pe un drum lung şi greu, treaptă cu treaptă. Există întrebarea dacă matematica ţine de cultură şi de ce merită învăţată. Un răspuns simplu ar fi că ea te ajută să discerni între cele trecătoare că există ceva veşnic, imuabil. Ea te învaţă că există în lume o armonie şi o frumuseţe care vin de undeva din afara lumii. Încă nu este întâlnirea cu armonia şi cu frumuseţea dumnezeiască, nu este sesizarea unei Persoane divine cu care poţi intra într-un dialog iubitor, dar, pe scara către cunoaşterea lui Dumnezeu, cunoaşterea frumuseţii şi a armoniei matematicii este superioară prin trecerea unui prag al senzualităţii, prin dragostea pe care o sădeşte faţă de cele veşnice şi faţă de adevăr. Oricât de decăzute ar fi moravurile unei societăţi, oricât de uitată ar fi lumea spirituală, oricât de încurcat ar fi Babilonul limbilor, cine a învăţat matematică serios în şcoală, va avea cu siguranţă sădită în suflet intuiţia unei lumi inteligibile, frumoase, superioare, precum şi conştiinţa existenţei unui limbaj universal. Pentru cei ce au o altă vârstă spirituală, care îşi pun problema de a agonisi frumuseţe morală, cu orice preţ, într-o lume mai mult sau mai puţin sălbăticită, matematica poate fi o formă de asceză şi de formare a virtuţilor. Matematicianul este îndeosebi solitar ca un călugăr, dar învaţă, ca şi călugărul, un limbaj prin care se poate înţelege cu ceilalţi matematicieni. O problemă a părinţilor filocalici a fost de a găsi preocupările care se potrivesc cel mai bine cu viaţa de rugăciune. A te ocupa cu matematica este potrivit, atât cât cel puţin te ajută să treci pragul senzualităţii. Căci, spune părintele Hierotheos Vlachos, din senzualitate vine neglijenţa şi din neglijenţă vine uitarea de Dumnezeu. Cel sensual evită liniştea. Dacă mintea trebuie pusă la adăpost de gânduri şi de închipuiri, în vederea rugăciunii curate, matematica te ajută la formarea supleţei gândului, a interiorizării veghetoare şi la simplificare. Aş încheia amintindu-l pe poetul matematician Ion Barbu, care spunea că există un loc foarte înalt, în care matematica se întâlneşte cu poezia. Un „loc“ în care mintea se uneşte cu inima, ar spune un teolog. Aceasta ar fi singura formă de cultură care rămâne după ce uiţi tot, pentru care este de urcat o scară. Învăţarea matematicii, cu intuiţia imuabilului pe care ţi-o dă, are locul ei pe această scară.