Melancolia de toamnă

Ţine de o fatalitate a alcătuirii noastre să fim supuşi unor ritmuri biologice ce nu depind de noi. E ca şi cum firile nevăzute ce ne leagă de lume ne preschimbă în fiinţe ciclice condamnate la o perpetuă mişcare în cerc. Numai aşa se poate explica de ce avem periodic stări de spirit a căror cauză nu ne aparţine. E ca şi cum am suferi de dispoziţii cărora nu le putem găsi un motiv personal. Ne chinuim din raţiuni externe nouă, şi totuşi ne chinuim mult şi îndelungat. De exemplu, melancolia de toamnă. Ar fi o greşeală să credem că de voluptatea dureroasă a acestei sfârşeli am fi răspunzători în vreun fel. Aşa cum nu-ţi poţi alege bolile de care te îmbolnăveşti, nici de nostalgia amară a zilelor de toamnă nu eşti chemat să dai socoteală. Te pomeneşti deodată cum jinduieşti după întâmplări trecute şi, deşi ştii prea bine că dulceaţa lor e ireversibilă, suferi în continuare, cu ardoarea celui care speră ca, prin însăşi rememorarea lor, să le poată gusta din nou ca aievea.

Bizareria melancoliei autumnale este că are tonalitatea anotimpului din care descinde. Nu poţi fi cu adevărat melancolic decât toamna sau iarna - anotimpuri marcând agonia naturii, stingerea vieţii, într-un cuvânt instalarea sfârşitului de ciclu -, dar în nici un caz nu poţi fii nostalgic primăvara sau vara. Riguros vorbind, astenia de primăvară este un nonsens. În schimb, toamna este în chip esenţial răstimpul melancoliei. Tot ce înseamnă semne prevestitoare ale deznodământului - rugina frunzelor, răcoarea aerului şi întunecimea cerului -, toate se strecoară în tine, molipsindu-te. O universală scădere se lasă pretutindeni: lumina scade, pofta de viaţă scade, buna dispoziţie din timpul zilei scade. Şi atunci te refugiezi în tine şi retrăieşti în plan interior experienţele de care în plan real nu mai poţi avea parte. Melancolicul este cu precădere un om interior, dar un om având un exacerbat simţ al naturii împrejmuitoare. Sub acest unghi, oamenii de acţiune, opaci faţă de natură şi orbi la fluctuaţiile umorilor sufleteşti, nu pot intui binefacerile melancoliei. Ei trăiesc într-un orizont constant a cărui temperatură psihică nu depinde de anotimpuri. În plus, melancolia cere îndepărtare de realitate, contemplarea lumii cu un ochi care presimte cât de efemere sunt toate. De aceea, melancolicul este un credincios de la natură, chiar dacă conştient nu recunoaşte acest lucru. Melancolicului nu-i mai lipsesc decât disperarea existenţei şi dimensiunea absurdităţii ei pentru a deveni, din creştet până în tălpi, un homo religiosus.