Memento - Zorica Lațcu Teodosia
S‑a născut la 17 martie 1917, în orașul Mezotur din Ungaria, unde tatăl său - avocatul Ion Lațcu - era detașat. După război, familia revine la Brașov. Deși suferind de o infirmitate congenitală, care îi afecta mișcarea și vorbirea, Dumnezeu a compensat aceste suferințe dăruind‑o cu o inteligență sclipitoare și cu marele har al poeziei. Urmează școala primară (1924‑1928) și Liceul „Principesa Elena” (1928‑1936) din Brașov. La Cluj, absolvă, în 1940, Facultatea de Filologie, Secția Limbi Clasice (greacă și latină), și, în paralel, Facultatea de Limba și Literatura Franceză. Din 1941 este preparator universitar. Apoi, timp de șapte ani, lucrează la Institutul Român Lingvistic, colaborând cu Sextil Pușcariu la editarea Dicționarului Limbii Române.
Debutează cu poezie laică, inspirată din mitologia greacă, în revista „Gândirea” condusă de Nichifor Crainic. Primele volume de poezie publicate sunt „Insula Albă” (Sibiu, 1944), „Osana Luminii” (Cluj, 1947) și „Poemele Iubirii” (Craiova, 1949), ultimul volum fiind dedicat mentorului său spiritual și duhovnicesc, părintele Arsenie Boca, pe atunci starețul Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus și care a avut - se pare - un cuvânt decisiv în hotărârea tinerei Zorica Lațcu de a intra în cinul monahal. Astfel, la 8 octombrie 1950 va fi tunsă în monahism cu numele de Teodosia, în obștea Mănăstirii Vladimirești, lângă Tecuci.
Prigoana dezlănțuită de regimul comunist‑ateu împotriva mănăstirilor se abate și asupra Mănăstirii Vladimirești. Sunt arestate mai multe maici, printre care și maica Teodosia. Astfel, va executa trei ani de detenție, între 1956 și 1959, la Galați, Constanța și Miercurea Ciuc.
După eliberare, fiindu‑i interzisă întoarcerea la mănăstire, se stabilește în localitatea Gurguiești, lângă Brăila, până în 1970, când se întoarce în Brașovul copilăriei. Aici, trăind dintr‑o pensie modestă, va continua să scrie și să facă traduceri din greacă ale Părinților Bisericii: Sfântul Grigorie de Nyssa, Origen, Sfântul Isaac Sirul, Sfântul Simeon Noul Teolog și alții.
În februarie 1990 se redeschide Mănăstirea Vladimirești, lavra de metanie a maicii Teodosia, care, credincioasă voturilor depuse aici, va reveni „acasă”. În același an, în ziua de 8 august, maica Teodosia Zorica Lațcu va adormi întru Domnul.
Iată schițată doar în câteva trăsături biografia unui mare poet creștin care face cinste paletei de scriitori ce împodobesc paginile istoriei literaturii române în general și ale celei religioase în special. Alături de Nichifor Crainic, Tudor Arghezi, Lucian Blaga și Vasile Voiculescu, numele maicii Zorica Lațcu Teodosia își câștigă locul cuvenit.
Se fac uneori auzite voci ale unor „specialiști” în ale poeziei, contemporani - mai ales din tânăra generație - care par a fi înclinați să taxeze poezia religioasă în general și poezia maicii Zorica Lațcu Teodosia ca fiind una eminamente programatică și, prin urmare, închistată în niște rigori tematice și chiar de abordare, care ar priva‑o de libertatea de expresie și, evident, de șansa originalității stilistice. În subtext, se simte insinuarea de perimat, vetust, depășit… În realitate, privind lucrurile cu onestitate și cu suflet credincios și curat, categoria poeziei religioase - ca modalitate de exprimare a simțămintelor și trăirii întru credință, dar și de introspecție psihologică, duhovnicească deopotrivă, vine de foarte departe. Antichitatea și‑a slăvit zeitățile în ample poeme; iudaismul a generat poate cea mai bogată literatură sacră - dacă ne‑am referi fie și numai la Psalmii lui David, dar și celelalte Cărți ale Vechiului Testament sunt pline de metaforă, de poezie înaltă. Iar Creștinismul a adus omenirii marea poezie a Sfintelor Evanghelii în care vibrează cuvintele Cuvântului - învățătura Mâtuitorului Iisus Hristos. Acestora li s‑au adăugat scrierile Sfinților Părinți, care mustesc deopotrivă de înțelepciune și poezie. Așadar, poezia religioasă nu numai că nu poate fi considerată săracă în valori estetice și având doar un impact strict cultic, dar ea, atunci când este scrisă cu har și din trăire profund autentică, poate fi considerată - am îndrăzni chiar să o definim ca pe o altfel de rugăciune.
Pentru că ne aflăm la jumătatea postului dinaintea praznicului Adormirii Maicii Domnului, mi se pare potrivit să insistăm puțin măcar asupra uneia dintre poeziile închinate Fecioarei Maria. Ne oprim la momentul dramatic al coborârii de pe Cruce a Mântuitorului și la tulburătorul „bocet” al Maicii Sale, din poemul Maica crinilor Pieta: „Tu stai învăluită în lunga Ta tăcere,/ În brațe porți pe Fiul - mănunchi de crini zdrobiți./ El poartă‑n cap cunună din spinii cei slăviți/ Și peste Fiul curge în val a ta durere.// Ființa Ta întreagă grăiește către Dânsul:/ «Și eu am fost pe cruce cu Tine, Fiul Meu./ Și coasta Mea‑i străpunsă cu fierul lăncii greu,/ Și fața Mea‑i uscată, de mult ce‑a ars‑o plânsul.// Și port și eu pe frunte cunună ca și‑a Ta,/ Și din burete, iată, și eu am supt oțetul/ Și mi s‑a scurs și Mie viața pe încetul/ Ca lumii‑ntregi viață cu Tine să pot da.// Ci, Crinul Meu cel dulce, căzut în sfâșiere,/ Și eu gustat‑am, iată, paharul cel amar,/ Și‑acum îmi dă, Stăpâne, și negrăitul dar/ S‑ajung să văd în față Slăvita‑Ți Înviere…
În prefața la volumul apărut la inițiativa și cu strădania părintelui Teofil Părăian, între anii 1999‑2000, preacuviosul părinte definește cu mult adevăr și căldură valoarea poeziilor Maicii Teodosia: „Poeziile Maicii Teodosia, fiecare în parte şi toate la un loc, sunt pentru noi un ospăţ de Paşti, o chemare la bucurie. Ele sunt ceva «de pe tărâmul celălalt», din locul închis cu gard înalt, unde privim doar «printre uluci». Să dăm slavă lui Dumnezeu pentru aceste creaţii literare, prin care vine la noi Dumnezeu şi Cosmosul transfigurat. Să dăm slavă lui Dumnezeu că au ajuns la noi prin cartea de faţă darurile lui Dumnezeu, revărsate peste lume prin Maica Teodosia Laţcu, pe care a ales‑o cerul să bucure pământul”.