„Mergi în pace, credinţa ta te-a mântuit“

Se pare că pentru grecii antichităţii, sănătatea era un mister, un dar al zeilor, uneori tulburat de boli. Înlăturarea acestor tulburări era sarcina medicilor, pentru a reda oamenilor puterea misterului. După cum credea Hippocrat, bolile însemnau o suferinţă individuală a omului şi nu o manifestare generalizată cu tratament bine stabilit, repetabil, aşa cum a devenit deseori în zilele noastre.

Una dintre caracteristicele civilizaţiei actuale extrem de tehnicizate este perspectiva nouă care s-a adoptat atunci când se stabilesc legile de funcţionare ale omenirii: omul nu mai este o individualitate, cu specificitatea sa, el a devenit un număr dintr-o mulţime de elemente identice, cu care se operează aritmetic: au murit atâţia, trăiesc atâţia, atâţia în mizerie, atâţia în bunăstare, atâţia sănătoşi, atâţia bolnavi etc... Unde este omul sub aceste cifre? Sub semnele de plus sau de minus? De aici şi optica aplicată fenomenului sănătăţii, care nu mai e o stare individuală. Nu mai există bolnavi ci boli, tratate uniform cu medicamente tipizate pentru fiecare suferinţă, prescrise în mod automat. Nu vrem să generalizăm. Mai există medici care cercetează, înainte de orice, personalitatea bolnavului, datele lui ereditare, starea psihică şi afectivă, sensibilitatea faţă de diversele aspecte ale mediului, cu manifestările lui. Dar pe măsură ce formele organizatorice ale domeniului sănătate publică devin mai „eficiente“, se perfecţionează ca fenomen de masă, nuanţarea din relaţia medic-pacient se pierde, aceasta devine o producţie pe bandă rulantă. La noi în ţară se mai păstrează încă tradiţiile unei mari medicini, care a dat nume ilustre. E păcat că generaţia mai tânără nu le mai cunoaşte: Iuliu Haţeganu, neîntrecutul diagnostician. Ajungea să privească bolnavul, pentru a stabili de ce boală suferă. Privirea înseamnă deja un contact personal, subliniez. Sau profesorii Papilian, Goia, Gheoghe Popovici Boşcu, medicul copilăriei mele. „Ştiţi, eu nu am bunici, bunicii mei au murit când eram foarte mică“, i-am spus odată. „Nu vrei să-ţi fiu eu bunic?“, m-a întrebat. Şi a fost cu adevărat bunicul meu. De altfel nu numai al meu, ci al tuturor copiilor din spital. La patul lor stătea toată ziua, le aducea bomboane şi le spunea poveşti… Cu mulţi ani în urmă am cunoscut la Freiburg un medic mai în vârstă, care m-a invitat să-i văd cabinetul: o cămăruţă modestă, un dulap de sticlă, instrumentele banale de odinioară dintr-un cabinet obişnuit. Pe birou trona o statuetă a Maicii Domnului… I-am spus foarte mirată că văzusem alte cabinete, adevărate clinici, cu aparate, laboratoare, instalaţii de raze Röntgen… „N-am nevoie“, mi-a răspuns. „Eu am mâna, urechea şi stetoscopul. Mi-ajunge.“ Omul era o somitate la care se înghesuiau toţi bolnavii. Un medic american foarte cunoscut mărturiseşte într-o carte a sa că astăzi medicina nu mai are funcţie de vindecare, ci de menţinere a bolii într-un stadiu suportabil. Binecunoscutul teolog şi medic psihiatru din Köln, Manfred Lutz, spune că un om sănătos este un om care trăieşte cât de cât mulţumit cu boala sa. Iar în Manualul de Medicină Internă de Gross şi Scholmerich, de referinţă în Germania, stă scris: „Cât de sănătos este cineva depinde de numărul de analize care i se fac.“ Cu alte cuvinte, sănătos este cineva care nu a fost suficient consultat. Cu câţiva zeci de ani în urmă, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a dat o definiţie a sănătăţii: „o stare corporală, sufletească şi socială foarte bună“, conform căreia nimeni nu e cu adevărat sănătos dacă nu are şi un cont respectabil la bancă. Timpurile noastre au instalat o „religie a sănătăţii“ cu care s-a înlocuit hulita credinţă în Dumnezeu. Un arhitect a numit odată spitalele „catedrale ale secolului al XX-lea“. În locul troiţelor de la răscruci au apărut fitness-studiouri. Cine moare e singur de vină. Alergăm prin păduri, mâncăm seminţe, trăim sănătos şi, totuşi, murim, spune doctorul Lutz. Oare progresul e chiar atât de spectaculos? Dar iată, printre toate inovaţiile, unii cercetători au constatat cu mirare că încercările de a goni religiozitatea n-au adus nimic. Că e posibilă şi vindecarea, nu numai ameliorarea bolii. Istoria Evului Mediu consemnează că unii bolnavi se vindecau privind îndelung celebrul altar din spitalul Antoniţilor din Isenheim, pictat de Mathias Grünewald, azi în muzeul din Colmar. Recent, în spitalele din Chicago s-a stabilit pe baza unor observaţii riguroase asupra unui mare număr de subiecţi, că cei 50% care aveau intense sentimente religioase şi se rugau, s-au vindecat sau au avut o ameliorare mult mai intensă a bolii, decât ceilalţi 50%, supuşi aceleiaşi terapii. Asemenea fenomene s-au constatat şi în spitale din Germania, ele fiind detailat relatate de prof. Heinrich Pompay de la Universitatea din Freiburg şi publicate şi în presa românească. Cazurile de vindecări de la Lourdes sunt binecunoscute. Vindecările de la mormântul părintelui Dometie de la Râmeţi, sau cele de la Mănăstirea Dervent sunt fapte reale. Ca să nu menţionăm decât câteva. Poate că ar fi timpul să privim sănătatea ca pe un bun integral, nu numai trupesc, dar şi spiritual, un dar al lui Dumnezeu, o înţelegere plenară a realităţii, în care binele să fie coordonata ei fundamentală, ca să ni se poată spune şi nouă: „mergi în pace, credinţa ta te-a mântuit“.