Milostenia e virtutea care ajunge la Tronul Sfintei Treimi
În aceste zile de dinaintea praznicului Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, când ne amintim, o dată în plus, despre felul în care a venit pe lume Mântuitorul, precum şi de cei care au nevoie de ajutorul nostru, aşternem în ziar un interviu despre importanţa filantropiei şi despre împletirea rugăciunii cu fapta bună, realizat cu părintele Iustin Dragomir, cel care a ctitorit Aşezământul „Sfântul Leontie de la Rădăuţi” şi care lucrează şi acum la alte proiecte de ajutorare a nevoiaşilor în judeţul Bacău.
Ce anume v-a determinat să vă ocupați de binele copiilor orfani și al altor nevoiași?
Nevoia m-a determinat să mă implic în filantropie, nu neapărat o hotărâre personală, că am vrut eu peste noapte. A fost o nevoie creată în urma unei situații petrecute într-o iarnă geroasă, imediat după Revoluție. Nu pot uita momentul acela când la 1:00 noaptea, la -15 ℃ afară, au venit niște copii aproape dezbrăcați și desculți, sunând să ceară ajutor la poarta Mănăstirii Bogdana. Păi, mai ești om dacă dormi indiferent la căldură, știind că te așteaptă niște copii sărmani în frig, cerându-ți mila și ajutorul? Atunci s-a născut în mine ideea înființării unui orfelinat. Ce bine ar fi dacă am putea să facem un orfelinat de copii, i-am spus atunci Înaltpreasfințitului Părinte Pimen. Iar ierarhul meu a fost de acord ca să fac acest mare proiect social. În cadrul Așezământului de copii „Sfântul Leontie de la Rădăuți” au fost construite 10 case care merg sub forma unui evantai, în mijloc cu biserica, iar motivul a fost tocmai ca acei copii să simtă că Biserica le este mereu aproape și îi înțelege, că nu sunt singuri niciodată. La așezământ, fiecare copil are câte o tragedie în spate și m-am gândit să aduc credincioșii mai aproape de copii, tocmai pentru ca ei să se integreze mai ușor în societate.
Integrarea în societate a copiilor cu diverse traume nu o poți rezolva cu bani, ci doar cu comunicarea și comuniunea între oameni și, mai ales, ei trebuie să fie aduși în mijlocul oamenilor credincioși și calzi. La așezământ copiii au parte de mângâiere și de înțelegere, iar obiectivul este acela de a-i integra în familie și în societate. Aici, copiii au găsit familia mult dorită, faptul că sunt îndemnați să viseze, sunt mângâiați și ascultați. Când am deschis așezământul, statul a desființat în judeţul Suceava șapte case de copii pentru că nu erau condițiile adecvate, iar dincoace, la așezământ, au toate condițiile. Pe unii copii i-am îndreptat, iar pe alții i-am dat înapoi pe sistem, pentru că au vrut să se răzbune în vreun fel sau altul pe părinții lor. Acolo este și maica Ecaterina Lichi, care e destul de apropiată de ei, îi îndrumă spiritual și educațional, alături de părintele Iustin Tănase, care se ocupă acum de administrarea așezământului.
Am creat competiție folositoare între copii și între case: care învață cel mai bine sau care casă e cea mai curată? Și ca răsplată îi duceam în tabere și excursii, iar mulți dintre ei au fost premianți și au intrat la facultate. Două fete au fost șefe de promoție la medicină și la arte plastice în Iași. De la copii am învățat enorm. Atâta frumusețe la copii, că te obligă să fii și tu ca ei. Deci, mai mult ai tu de învățat de la copii decât copiii învață de la tine. Tu îi pui pe linie și le faci un program, să învețe, să fie curați și ordonați, tot ce le trebuie în viață. Dincolo, înveți din frumusețea lor. Este un adevăr care îți dă viață.
A durat 10 ani construcția Așezământului social-caritabil pentru copii „Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuți”, apoi a fost sfințită şi Mănăstirea „Intrarea Maicii Domnului în biserică”, în anul 2015, tot la Rădăuți. Ce anume v-a determinat să cultivați atât de mult răbdarea și perseverența în tot acest răstimp?
Am 44 de ani de când construiesc continuu și în prezent m-am apucat de-al nouălea șantier. Mai precis, în prezent construim în cea mai săracă zonă a Moldovei, la hotarul dintre Vaslui și Bacău, o nouă mănăstire mare, care va avea hramul „Nașterea Maicii Domnului”. Acest ansamblu monahal va cuprinde și o tabără națională pentru 500 de copii săraci din zona Moldovei, dar și un așezământ social pentru 60 de persoane vârstnice nevoiașe. Dacă ai dragoste pentru ceva, când iubești ceva, vezi că ai răbdare și o mie de ani, indiferent de vârstă. Dincolo, ce e mai frumos decât un copil? Ce este mai plăcut decât să dai o felie de pâine unui om flămând? Ce este mai frumos decât să faci o casă undeva, cuiva care știi că vine la tine iarna, copii nevinovați care răbdau de foame și frig?
Ați lăsat în grija ucenicilor lucrările filantropice realizate în Rădăuți și ați început noi lucrări religioase și filantropice în Bacău. De ce este bine să lucrăm detașat filantropia?
Altfel nu se poate. S-a încheiat un capitol filantropic la Rădăuți și am început un alt capitol filantropic aici. Astfel, nu pot fi întreg în noua lucrare începută dacă nu mă detașez. Este o datorie a noastră să facem bine în orice loc și unde suntem chemați și unde este nevoie de noi. În filantropie și nu numai, Hristos este modelul nostru suprem. Cât a fost în viață, Hristos se grăbea să facă binele celor care aveau nevoie de ajutorul Său milostiv. El vindeca și ajuta pe cei bolnavi, pe pătimași și pe neputincioși, deci prin filantropie. El practic își arăta iubirea Sa față de oameni. Te obligă legea noastră creștinească să faci milostenie, altfel nu te poți numi creștin. Nu poți folosi cuvântul „eu” în acțiunile filantropice pentru că toate se fac din rânduiala lui Dumnezeu, care se ocupă minunat de toate aceste lucrări prin oamenii filantropici. Sfântul Ioan Scărarul spune: „Dacă vrei să te lauzi, de ești prost, laudă-te! Ce ai făcut tu înainte de a te naște? Celelalte le-a făcut Dumnezeu prin tine, în timpul vieții tale”. Ca urmare, nu e corect să folosim cuvântul „eu” pentru că nu e corect și nu e nici normal. Lucrurile acestea trebuie să le trăiești și să le crezi. Am avut exemple bune de urmat, pe Mitrofan Băltuță, stareț al Mănăstirii Cetățuia și exarh al Moldovei, pe vlădica Pimen, care a fost un călugăr și filantrop care a înțeles rostul și folosul întrajutorării semenilor, pe Patriarhul Daniel, care vede lucrurile în mare și care este printre cei mai aplecați din Biserica Ortodoxă Română spre lucrarea socială. Dacă îți interiorizezi Evanghelia lui Hristos și o împropriezi prin fapte, vei vedea că ai de ajutat pe săraci, neputincioși, bolnavi, sărmani, orfani și bătrâni după cum a făcut Hristos.
Ce efecte aveau vizitele făcute de sfinția voastră la copiii de la Așezământul social „Sfântul Leontie”?
Nu erau vizite. Copiii erau în curtea mea. Copiii făceau parte din viața mea, pentru că aparțin sufletului meu. Copilul te simte dacă ești sincer și cinstit. Când veneam la ei, îmi săreau toți în gât ca să mă iubească, îmi smulgeau chiar și părul din barbă. Câștigi mai mult când transferi iubire afectivă în inima lor. Copilul te simte mai bine decât orice vietate. Te trezești că faci ca ei, trăsnăi. Dacă iubești copiii, faci o avere! Dacă nu ești sincer, copilul te simte. Fiecare copil vine cu o poveste. Așezământul le-a oferit șansa de a-și urma pasiunile. Este un așezământ cu activitate deschisă spre societate. De asemenea, am urmărit la așezământul de copii să scoatem ura din ei, adică frustrarea și nemulțumirea față de propriii lor părinți, pentru a putea rămâne cu sufletul curat, ca să se poată dezvolta, că dacă te ține ceva, acela nu te lasă să te dezvolți duhovnicește. Lor le-a lipsit dragostea de mamă și de tată. Ei sunt oleacă mai reci, mai grăbiți. Că nu mai au încredere în ei, oleacă că le știu pe toate.
Considerați că filantropia este o vocație înnăscută sau se poate cultiva ca o pasiune, la un moment dat al vieții?
Și una, și alta! De mic copil, când te învață părinții să faci bine în jur. Și cea mai mare învățătură este când vezi pe viu, de la cei care te învață, care pot fi părinții trupești, preoții și profesorii. Când ajungem mai sus, începem să pricepem și noi, mai studiem și vedem din exemplele bune ale părinților Bisericii noastre, dar și din viața sfinților și le punem în practică. Spune Hristos: Fericiți de le veți face, nu doar le veți ști. Dacă le știi, nu ești fericit, dar pune mâna și fă-le! Și Mântuitorul le dă un apropo apostolilor să facă fapte bune chiar pe Muntele Fericirilor, unde mulțimile erau flămânde, chiar dacă era târziu și nu aveau condiții prielnice de făcut bine. „Doamne, dă-le drumul să plece! Dați-le voi să mănânce!” și apoi înmulțește pâinile și peștii (Matei 14, 16). Prin urmare, noi nu avem o noutate în filantropie, ci filantropia a fost săvârșită de Însuși Mântuitorul și de ucenicii Lui, iar apoi de Sfinții Părinți și de alți filantropi până în prezent. Lucrarea milosteniei nu este o opțiune pentru noi, ci o datorie zilnică, este o lege sfântă. Dacă nu faci bine aproapelui, nu poți să te mântuiești. Nu te mustră conștiința doar pentru răul făcut, ci și pentru binele pe care nu l-ai făcut, când ai avut ocazia să faci acel bine celor care ți-au cerut ajutorul.
De asemenea, este bine ca omul să muncească, nu doar pentru interesele sale, adică și voluntar pentru semenii aflați în diverse nevoi când au timp liber. Munca alungă multe patimi din om, iar dacă omul nu își face mereu de lucru, cel rău îl poate ispiti la rele, de aceea este bine să ne căutăm mereu de lucru, iar când avem puțin timp, putem face și o muncă filantropică, acolo unde este nevoie de noi.
Pot monahii să lucreze asceza dacă lucrarea social-filantropică le poate lua din timpul nevoinței personale? Vorbiți-ne, vă rugăm, despre importanța asumării zilnice a ascezei și a filantropiei în viața creștină.
Nu îți ia! Te întărește și îți îmbogățește viața monahală! Aș pune întrebarea altfel: Ce ar căuta socialul în mănăstire? Asceza e când nu vorbești mult, când ai o abținere de la ceva, ea înseamnă în fapt restrângerea în interiorul tău, doar tu cu Dumnezeu și să dai drumul de acolo la tot ce este de folos, iar filantropia înseamnă iubirea de aproapele pusă în practică. Călugării nu sunt apăsați de grijile lumii și se pot ocupa mai ușor de ceilalți semeni nevoiași, numai că munca este tot muncă de om. Se știe că în primele secole creștine mănăstirea avea în grijă aziluri de bătrâni și case de copii, iar un exemplu în acest sens îl constituie Sfântul Vasile cel Mare, cu opera sa mare de caritate, numită „Vasiliada”, și ca el mulți alții. Noi trebuie să ajungem la ceea ce ne-au învățat Părinții Bisericii și strămoșii noștri. Postul, rugăciunea sau canonul de la chilie nu mă pot opri de la muncă remunerată sau de la activitatea social-filantropică. Or, de face ceva omul, spre slava lui Dumnezeu să o facă! Deci, filantropia nu ia din timpul nevoinței, ci dimpotrivă, îi întărește pe monahi și chiar și pe mireni și aceştia luptă mai bine. Filantropia nu îți ia mintea ca să nu se poate ruga și nici trupul ca să nu poată posti. Astfel, fapta bună spirituală sau materială, făcută spre cine are nevoie, te ajută la viața monahală, o întărește și chiar o înnobilează. Dumnezeu trebuie mereu pus în centrul ascezei și al filantropiei noastre. Nepostirea în zilele de miercuri și vineri de multe ori poate duce la certuri, până la divorțuri, aducând boli sau diferite necazuri și greutăți peste familii.
Ca urmare, asceza este opțională, iar filantropia este o condiție obligatorie pentru mântuire, pentru că la Judecata lui Dumnezeu asta vom fi întrebați, dacă am făcut sau nu bine semenilor noștri. De ce poate fi înspăimântătoare Dreapta Judecată? Pentru că nu ne întreabă Dumnezeu cât timp am ținut post sau cât timp ne-am rugat și dacă am făcut filantropie în timpul vieții noastre. Desigur, asceza este cea care ajută cel mai bine în lucrarea filantropiei și nu trebuie deloc neglijată sau amânată, pentru că din asceza zilnică și harul lui Dumnezeu vine și forța de a face binele curat și smerit. Când ești voios și bucuros, ești foarte puternic și atunci îl simți pe Dumnezeu. Primul îndemn al Mântuitorului după Învierea Sa din morți a fost: „Bucurați-vă!” (Matei 28, 9-10). Să nu uităm că vom răspunde cu toții pentru binele pe care îl puteam face pe pământ și nu l-am făcut și ce o să mai regrete lumea dincolo pentru binele care îl putea face și nu l-a făcut într-o perioadă scurtă, dintr-o vremelnicie, am pierdut atâta bine din veșnicie! Noi ne hrănim din filantropie spiritual, dar nimeni nu ne poate opri să ținem post și să ne rugăm, adică să facem asceză când facem și fapte bune.
De ce este atât de importantă cultivarea păcii într-o lume atât de tulburată de egoism, ură și păcat?
În primul rând, pacea sufletească este prezența lui Hristos în sufletul nostru. Tulburarea din lume este cauzată de prezența păcatelor. Lumea poate să-și revină la starea de pace, atunci când se eliberează de patimi prin îndepărtarea de păcate. În Vechiul Testament se vorbește despre omul împrăștiat ca o consecință a căderii în păcat, de aceea nu e bine să fim împrăștiați. Este bine să fim cu mintea în cuvintele rugăciunii. Dacă ținem cont de păcatele grele care ne fac mult rău, fugim de ele și așa dobândim pacea lăuntrică. Mereu să faci ceva bun cu pace și acest lucru îți dă forță și mai ales când pui pe Dumnezeu în toate acțiunile tale. Prezența iubitoare a lui Hristos ne curăță și ne sfințește sufletul, trebuie doar să mergem și noi curat spre iubirea Lui cea curată. Trebuie să păstrăm prin pază frumusețea creștină care se dobândește prin lucrarea următoarelor virtuți: blândețea, bunătatea, răbdarea, rugăciunea, smerenia, curăția, sfințenia și milostenia. Și milostenia, dacă tot am enumerat-o ultima, este singura virtute care ajunge la scaunul Sfintei Treimi, de aceea, trebuie făcută mereu dezinteresat și curat. Iar omul, dacă este un om voios și bucuros, devine foarte puternic. Creștinii trebuie să aibă demnitate și personalitate, iar nu mândrie și atunci îl simt pe Dumnezeu cu adevărat în sufletul lor. Lumea poate să-și revină doar când se îndepărtează de păcate, deci pacea sufletească vine în sufletul nostru atunci când înfrumusețăm sufletul prin lucrarea virtuților pe care le-am enumerat.