Mintea și lucrările ei
Sfântul Vasile cel Mare, Epistole, Epistola 233, I-II, în Părinți și Scriitori Bisericești (2010), vol. 3, pp. 372-373
„(...) Bun lucru este mintea omului și că tocmai prin ea suntem chip al Creatorului. «Să mai spunem apoi» că și lucrarea minții este un lucru tot atât de bun, dar că, aflându-se în continuă mișcare, mintea adeseori plăsmuiește și imagini fantastice despre lucruri inexistente ca și cum ele ar exista, după cum adeseori mintea reușește să ajungă direct la adevăr. După concepția noastră, care credem în Dumnezeu, în mintea omului sunt prezente două puteri, una rea și demonică, în stare să ne atragă spre cădere, iar cealaltă dumnezeiască și bună, în stare să ne ridice spre asemănare cu Dumnezeu. Când mintea rămâne acasă la ea, atunci e în stare să sesizeze până și lucrurile cele mai mici, însușindu-și-le; în schimb, dacă se dă pe mâna seducătorilor, atunci își pierde puterea de judecată și se îndeletnicește cu închipuiri nebunești. În astfel de situație ea poate crede că lemnul nu-i lemn, ci e Dumnezeu, după cum poate spune că aurul nu-i ban, ci obiect de adorație divină. Dacă însă rațiunea se îndreaptă spre lucruri dumnezeiești și primește în sine din darurile Duhului, atunci ajunge să înțeleagă adevărurile dumnezeiești în măsura în care îi îngăduie acest lucru puterile firii.
Căci aș zice că trei sunt stările sub care se prezintă viața omenească și tot atâtea sunt și lucrările minții noastre. Anume, fie că sunt rele aplecările noastre, și atunci și mișcările minții sunt rele, cum e cazul cu desfrânarea, furtul, închinarea la idoli, calomniile, certurile, mâniile, zavistiile, trufiile și altele de felul lor, după cum le-a enumerat Apostolul Pavel printre lucrările cărnii (Galateni 5, 19). Una de mijloc, «adică a doua», este activitatea sufletului care nu are în sine nimic condamnabil, dar nici lăudabil, precum însușirea acestor priceperi meșteșugărești, pe care le mai socotim de mijloc sau neutre, pentru că, în sinea lor, ele nu înclină nici spre virtute, nici spre păcat. Căci ce rău poate fi cârmuirea corăbiilor pe mare ori îndeletnicirea de lecuire a bolilor de către doctori? În ele însele acestea nu-s virtuți, ci doar intenția celor care le practică ar putea să le facă să încline spre una sau spre cealaltă. În schimb, mintea care se contopește cu dumnezeirea Duhului e deja capabilă de contemplarea marilor viziuni și percepe frumusețile divine cel puțin atât cât îi îngăduie harul și acceptă constituția ei să primească.
Astfel încât, lăsând deoparte acele chestiuni de dispută, ei să scruteze adevărul nu cu viclenie, ci cu evlavie. Pentru că puterea de judecată a minții tocmai de aceea ni s-a dat, ca să cunoaștem adevărul. Iar adevărul întreg se cuprinde numai în Dumnezeul nostru. De aici și datoria primordială a minții de a căuta să cunoaștem pe Dumnezeu, și anume o astfel de cunoaștere câtă este îngăduită unor mărunte existențe pământești față de măreția nesfârșită a dumnezeirii.”
(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)