Minunea ca restituire a firii

Se tânguia Rilke: „De-a oamenilor vorbă mi-e groază./… Şi duhul lor mă sperie, cu jocul lui flecar,/ei ştiu tot, ce va fi şi ce s-a-ntâmplat/pentru ei nici un munte nu e minunat/ moşia, grădina, cu Dumnezeu li-s hotar.“ Acum „groaza“ este promovată prin tot felul de filme şi e nelipsită în informaţiile de care e plină mass-media, echivalând perfid informaţia cu ştiinţa. De privit, nu mai privim spre munţi, „de unde vine ajutorul“, ci ne lăsăm robiţi de tot ce se prezintă „mega“, „super“, „hiper“ până aflăm, într-un târziu, deşertăciunea ca mediu de viaţă şi devenim dependenţi numai pentru că „trăind clipa“ ne credem stăpânii ei. Criza actuală ne dă o lecţie câtă vreme concepţiile şi teoriile nu par a fi, nici pe departe, o soluţie, semănând mai mult cu acea „vânare de vânt“ de care vorbea Ecclesiastul. Spaţiul virtual se extinde nesăţios, aproape îl cotropeşte pe cel real, iar blocarea în „timpul real“ măreşte ogorul deşertăciunii. Unii văd o alternativă în mai noua cultură organizaţională. Cum toate nu reuşesc a fi măcar paliative şi „noul“ este adesea un avatar al vechiului, să-l ascultăm pe Sfântul Marcu Ascetul, care spune limpede: „Fără aducere aminte de Dumnezeu, nu poate fi conştiinţă adevărată. Căci fără cea dintâi, cea de a doua e mincinoasă“, adăugând: „Cuvintele dumnezeieştii Scripturi citeşte-le prin fapte şi nu le întinde în vorbe multe, îngâmfându-te în deşert cu simpla lor înţelegere“. Abia faptele, pornite din preaplinul iubitor al inimii, dau putere cuvintelor, pentru că, spune Sfântul Apostol Pavel, cunoştinţa „trufeşte şi ziditoare e doar dragostea“. Altfel, avem de-a face cu „vorbeală“, cum spunea un părinte duhovnic, sau cu acele „moraleme“ cel puţin insuficiente. Înţelegerea este cunoaştere lucrătoare şi, încet, încet, deprindem gustul uitat al „minunii“ ca revenire la cele proprii firii (ale firescului), cum a fost creată de Dumnezeu şi, apoi, L-a trimis pe Fiul Său să vindece de răul al cărui sfârşit este, se ştie, moartea.

Auzim şi acum chemarea „Veniţi de luaţi lumină!“, ecou prin veac al cuvintelor întemeietoare rostite de Însuşi Cel Care este Lumină: „Să fie lumină!“ Păstrând cu grijă tainică lumina Învierii în inimă, ne rugăm: „Iisuse, Cel ce toate le umpli de lumina Ta, luminează şi ochii noştri cei întunecaţi. Iisuse, Cel ce ai împreunat cerul cu pământul, ridică-ne şi pe noi de pe pământ la cer“. Să urmăm pilda naturii după ale cărei „brevete“ sunt făcute „brevetele ştiinţei“, încă departe de modelul zidirii din începuturi. După fiecare zi a creaţiei, Dumnezeu a văzut „că este bine“, iar după ce l-a făcut pe om şi i-a dat stăpânire peste toată creaţia, a văzut că toate „erau foarte frumoase“. O clipă de am fi mai cu luare aminte, am simţi cum se înalţă spre rodire întreaga natură, îngemănare mereu reînnoită de „bine“ şi „frumos“, cum o întâlnim în unii psalmi arghezieni. Am descoperi în fiecare zi cu sfântă uimire că „minunea“ este felul de a fi şi a lucra proprii Dumnezeirii, rostind cu psalmistul: „Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, pe toate cu înţelepciune le-ai făcut“, şi cu bucurie am recunoaşte: „De mila Ta, Doamne, este plin pământul“.

Ce facem fiecare cu lumina pe care am fost chemaţi s-o luăm în noaptea Învierii? Simţit-am acel imbold interior spre a ne minuna a mărturisire ca Toma:  „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“? Să observăm că nu este suficient ca o minune să se petreacă, ea trebuie recunoscută şi mărturisită, şi nu doar cu vorba, ci cu paşii făcuţi pe urmele lui Hristos, în lumina Învierii. Se ruga David: „Întoarce ochii mei să nu vadă zădărnicia; în calea Ta viază-mă“. Între zădărnicie şi viaţă se afla, în felul lui, slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda, care recapitulează întreaga condiţie umană. Era la Ierusalim, lângă Poarta Oilor, şi scăldătoarea miraculoasă avea cinci pridvoare, câte simţuri, deschideri ale sinelui spre întâlnirea cu lumea creaţiei lui Dumnezeu, „singurul care este bun“. Deloc întâmplător, Sfântul Vasile cel Mare îndemna la paza lor, „câtă vreme trăieşti în mijlocul curselor şi tăriei puterilor răzvrătite“. Mulţi erau cei ce aşteptau ca îngerul Domnului să tulbure apa, dar numai primul care intra era vindecat de orice „era ţinut“. Deşi era zi de sărbătoare, bietul slăbănog nu avea cum să-i guste bucuria, lepădat cum era de ai săi la „casa milostivirii“. Sărbătoare s-a făcut când Hristos l-a întrebat: „Vrei să fii sănătos?“, întrebare împovărată de sensuri pentru o umanitate bolnavă care şi-a pierdut darul cel mai preţios: libertatea. Răspunsul e revelator: „Nu am om“, care să-l ajute. Oare cine e mai bolnav, cel care are nevoie de ajutor sau cel care nu-l dă? Omul nostru îl avea însă pe Dumnezeu, Care nicicând nu se leapădă de om şi-l repune în firescul vieţii, zicând: „Ridică-te, ia-ţi patul şi umblă!“ S-a făcut nevăzut apoi, dar era zi de sâmbătă şi asta a scandalizat pe farisei pentru care „litera“ Legii, care ucide, era mai preţioasă decât omul suferind. Putând să umble, s-a dus de îndată la templu, unde Iisus văzându-l a zis: „Iată,

te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău“; cuvinte în care se împlineşte tâlcul întrebării „Vrei să fii sănătos?“ Libertatea adevărată, care în sănătate îşi are început şi desăvârşire, urmează Legea iubirii, limpede rostită la Cina cea de Taină: „Acesta este sângele Meu, al legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor“. Să facem lăcaş în inimă luminii Învierii spre binecuvântată lucrare, rostind cu David: „Te voi lăuda, că sunt o făptură aşa de minunată“.