Miridele dorului
Soarele răsare de undeva, din adâncul pădurii. Stejarii seculari ţin ca într-o îmbrăţişare părintească micul sătuc din inima Bărăganului. Drumul lunecă tăcut sub paşii amintirilor, iar eu, străin, păşesc ca pe o altă planetă în căutarea icoanei copilăriei. Nimic nu mai e ca înainte. Islazul, altădată plin cu animale care păşteau liniştite, vegheate de cetele copiilor gălăgioşi care se jucau toată primăvara şi vara, până toamna târziu, firul de apă ce şerpuia prin lunca mănoasă, dealul care străjuieşte cuminte cu malurile lui de lut aşezarea natală, acum toate sunt încremenite într-o stranie singurătate.
O linişte nefirească ia loc bucuriei, iar casele albe cu flori la ferestre cândva, gârbovite de povara timpului, se năruiesc astăzi singure, fără ca nimeni să le mai mângâie sărbătorile cu lumina caldă a candelei.
Trec înlăcrimat prin tărâmul propriilor amintiri. Chipuri dragi îmi apar la poarta memoriei, zâmbindu-mi aşa cum o făceau atunci când le dădeam bineţe după porunca sfântă a mamei. Acum casele lor, urmându-le calea, pleacă în amintire, coborându-se în lut. Satul meu devine încet, încet, un limes împotriva uitării, un val de pământ, păzit de troiţa veche pe care Hristos suferă răstignit, purtând la picioarele Sale un epitaf tulburător: „Aici odihneşte Dreptatea!” Sub această cenuşă caldă a trecutului se odihnesc toţi moşii mei şi satul meu, şi amintirile mele, aşteptând să renască, precum o scânteie sub adierea blândă a reîntoarcerii.
Cât de străini ne-am risipit prin lume, ducând cu noi poveştile dorului, rugăciunea şi plânsul. Port şi acum firimituri din bucata de pâine pe care mama, atunci când mi-am început pribegia, mi-a strecurat-o în buzunarul de la haină. Ca într-o Liturghie a speranţei, ele au devenit miride ale dorului şi leac împotriva uitării.